Înainte ca Robert Turcescu să apară la televizor, să arunce priviri de nebun și să-și recunoască păcatele de locotenent-colonel, în lumea acoperiților nedescoperiți era o așteptare. Toți priveau cu speranță spre buzele lui Băsescu, de pe care sperau să-și ia zborul dezvăluirea izbăvitoare. Fuseseră încredințați că unuia dintre ei îi vor veni documente pe care apoi președintele le va invoca și va mătura pe jos cu adversarii. Așteptarea însă începuse să treneze. Oamenii se adunau seară de seară în studiouri – și nimic. Nu venea nici hîrtia că Ponta a lucrat la SIE, nici aia că numele de cod al lui Iohannis a fost „Willi Brandt”.
Nu se găseau nici curajul, nici calea legală prin care să poată fi încălcat un secret de stat în favoarea unui scop de partid.
Hîrtiile, din aceeași categorie de validitate ca și documentele grosolane prezentate de Turcescu, au venit pînă la urmă, dar n-au trezit dorința nici unui acoperit. Și atunci, presiunea politică a căutat o cale, așa cum caută și găsește apa. Turcescu a fost presat să joace și amenințat cu expunerea. Sau, la fel de posibil, a fost presat să tacă și amenințat cu expunerea. Ca să-l tulbure, băieții i-au dat niște hîrtii false, dar care conțin adevărul sumelor și faptelor. Originalele le-au păstrat la fișet, așa cum cere legea secretului de stat.
Turcescu a avut un atac de panică, apoi unul de misticism și, la final, unul de nebunie. A decis să publice el falsurile care conțin adevărul, ca să nu se trezească dat în gît de ziarul Ring sau de Dan Diaconescu.
Care e serviciul care a comis gafa? Păi, SIE a ieșit din calcul după declarația lui Meleșcanu. Rămîn DIA, SRI și fostul Doi și-un sfert. Care tace mîlc, ăla e.