Chiar și la casele mari, cărțile apărute după moartea autorului nu rup gura tîrgului. Printre puținii scriitori care au lăsat capodopere în sertare a fost Cortázar, care-și păstra din superstiție cîteva povestiri pentru următorul volum. În schimb, Hemingway, cînd termina o carte, se grăbea s-o publice. În ultimii ani, cînd bănuia că-l urmărește FBI-ul și-l teroriza grija că n-o să aibă cu ce-și plăti taxele, bătrînul macho nu-și prea mai scria porția zilnică de cuvinte. Cînd s-a sinucis, apropiații lui și-au închipuit că își zburase creierii de spaimă că era terminat ca scriitor.
Atunci cînd i-a făcut ordine în manuscrise, ultima lui nevastă a descoperit stupefiată și un întreg roman nepublicat. Hemingway nu apucase să-i dea ultima perie, ceea ce au făcut ea și editorul. Așa că teoria romanțioasă cum că romancierul și-ar fi pus capăt zilelor din motive literare nu e decît una dintre multele tîmpenii care s-au scris despre Hemingway încă de cînd romancierul trăia. În 1980, cînd Insulele lui Thomas Hudson a apărut prima oară la noi, la Univers, Hemingway nu mai era la modă. Criticii noștri erau căzuți în freză după Noul Roman Francez și începuseră să se minuneze de proza sud-americanilor, spre disperarea angliștilor, care vedeau cum idolul american al anilor ’60 pierdea teren de la un an la altul.
Drept care amicii literari cărora le spuneam să citească ultimul Hemingway îmi spuneau că „S-a fumat! Cine-l mai citește azi pe de-alde Bătrînul și marea?!”. În schimb, cîțiva dintre ei mă întrebau ce părere aveam de franțujii „geniali” ai NRF-ului. Mi se păreau căzniți și umflați cu pompa, și cînd îl mai auzeam pe cîte unul dintre textualiști că „ăsta e viitorul prozei”, ridicam din umeri. Acel viitor mi se părea o fundătură, fiindcă n-ajunge ca un roman să fie „interesant”, ci mai trebuie să-ți și placă. Pe atunci, Hemingway devenise suspect tocmai din cauză că își permitea să placă. Cît despre sud-americani, ăștia se bucurau de trecere la noi pentru exotismul lor, nu pentru că scriau romane care te obligau să nu le lași din mînă.
Or, „fumatul” Hemingway scria și el același soi de romane, care te făceau să nu mai dormi noaptea ca să le duci pînă la capăt. Iar ultimul lui roman, apărut după sinuciderea autorului, te încurcă de-a dreptul prin miraculoasa putere narativă a lui Hemingway, „secătuitul”. Și prin, mai ales, simpla lui lejeritate cu care descîlcește complicațiile vieții, tăindu-i nodurile gordiene cu aceeași eficiență uluitoare de general cuceritor, ca Alexandru Macedon.
Ceea ce mă enerva la Hemingway era dorința lui de a demonstra că are și o filosofie în subtext, care-i venea din narcisismul cu care se poza cu marlinii uriași pe care-i pescuia pe mare, dar și ca să-i demonstreze Gertrudei Stein, marea preoteasă a prozatorilor americani la Paris, că nu e doar un simplu povestitor care s-a apucat de proză, folosind sculele reporterului.
În Adio, arme și în Pentru cine bat clopotele, Hemingway are grijă, iritant pentru mine, să-ți arate că nu e doar un pîrlit de reporter care s-a apucat de proză, ci că are și o gîndire de moralist travestit în prozator, cu care te bate la cap, ca nu care cumva să-ți scape chestia asta. În ultimul lui roman, Hemingway nu mai vrea să demonstreze nimic. Știe ce poate și, la fel ca în marile lui povestiri, i se rupe de opinia criticilor.
Îl poți recunoaște pe Hemingway în personajul lui, pictorul Thomas Hudson, dar simți, totodată, că romancierul s-a plictisit să tot joace din umbră rolul protagonistului, chiar dacă o face și aici. La fel cum s-a plictisit și de stilul romanelor sale dinainte. De aici senzația că îl recunoști și nu prea pe Hemingway, ca și cum și-ar lepăda o piele, aceea a romanelor scrise pînă atunci, și încă nu știa cum va arăta în pielea cea nouă. Nu cred că asta l-a făcut pe Hemingway să se sinucidă, ci sentimentul bătrînului lovit de paranoia că el, teribilul macho, nu mai era el.
Ernest Hemingway, Insulele lui Thomas Hudson, traducere de Ona Frantz, Editura Polirom, 2016.
99 de vizualizări
