Toate reașezările politice românești mi se par profund caricaturale, caragialești, pentru că se ignoră realitatea de fond, elefantul din orice cameră românească: și anume că nu există o partidă pro-occidentală și una pro-estică, și anume că nu există o partidă pro-reformatoare și alta anti-reformatoare. Există, la rigoare, următoarele: grupuri organizate de hoți și bandiți, de paraziți ai bugetului de stat, cu tot neamul, cu tot clanul. Există pădurari, fanatici, obsedați de control și putere. Există secretare, pile, cunoștințe, relații. Există caricaturi care se cred oameni de stat, există un dispreț generalizat pentru lege și dorința de a avea un prost care să muncească în locul tău și un prost pe care să dai vina. Asta există.
Câți lideri politici a dat România din 1989 până astăzi? După mine, doar doi: Coposu și Rațiu. Și a mai fost pe jumătate Băsescu, păcat că era bipolar politic, pe de-o parte carismatic și capabil de orientarea țării pe traiectorie occidentală, pe de altă parte pus pe bugetărit cu madam Udrea și clica. Iar acum vine puternic pe turnantă iluzionistul Bolojan, pe care agitpropul a reușit să-l transforme în noul salvator al poporului. Așa popor – așa Mesia. Lumina vine de la chelie. Căci, în concret, în anul de guvernare bolojalnică, n-au reformat bolojalnicii nimic. Sigur, lumea rea, nu i-a lăsat Grindeanu. Și Nicușor e pușlamaua care e. Bun, corect. Dar ce a făcut acest chel atotștiutor în esență? Doar a pasat nota de plată la pulime. Aceeași pulime care e chemată acum să susțină reformismul bolojalnic! Sindromul Stockholm bătut la poponețul gol de sindromul Caracal. Ruperea pisicii este întotdeauna o idee bună, bravo. Dar doar pentru că se prezintă cineva ca alternativă la Manda de la Craiova nu înseamnă că are ideile, competența, viziunea economică să poată scoate din rahatul românesc – bici.
Și o șosetă udă e o alternativă la Manda de la Craiova. Chiar și Iohannis adus iar împăiat la Grivco. Bref, eu nu cred că la români există dreapta și stânga. Astea sunt doar mâinile cu care ești buzunărit. Cetățeanul e mereu turmentat. Etern. Și mai există și niște robespierri din ăștia de mâna a paișpea, de provincie, care și-au găsit și ei un loc de muncă la stat și cotcodăcesc în jurul firescului de parcă au descoperit încă o dată America. Vai, nu fur, nu fur, nu fur! Așa, nene, și?! În România, normalul este trâmbițat ca paranormal. O țară pe dos pe care n-o mai salvează nici Sfântul Sisoe, dar care, din șase în șase luni, își găsește alt mântuitor… Poate unde și-au asasinat dictatorii în ziua de Crăciun, acum treizeci și șapte (!) de ani, cine știe?!… Hai, Doamne-ajută!