După cîteva apăsări de butoane pe telecomanda netflixiană, iată-ne călători în timp în 1985, într-o suburbie din Brisbane, urmărind puținele bucurii și multele necazuri ale lui Eli, un puști simpatic și precoce de 12-13 ani care are mari probleme familiale. După ce mamă-sa s-a despărțit de soțul alcoolic, s-a procopsit cu un fel de tată vitreg, traficant de droguri, care dispare brusc într-o seară, răpit de gangsteri, băgîndu-și și concubina în pușcărie. Singurele persoane apropiate sînt un vecin bătrîn, fost condamnat pentru crimă, care-i ține loc de father figure, și un frate mai mare, sensibil și introvertit, care refuză să vorbească de la opt ani, după accidentul de mașină care le-a schimbat viața, comunicînd cu el doar prin cuvinte desenate cu degetul în aer. A, și-ar mai fi și un pen pal fioros cu care are o corespondență constantă, ținîndu-l la curent în scris cu toate evenimentele, un pușcăriaș care-i dă sfaturi practice cum să supraviețuiască bullying-ului din școală și celorlalte probleme cotidiene.
Aflat la vîrsta la care noaptea visează că zboară, băiatul ăsta pus în cele mai proaste circumstanțe posibile e nevoit să ia decizii de adult, înfruntîndu-i pe toți cei din jur cu o atitudine de rebel inocent, pînă și pe diverșii infractori cu care se intersectează. Dar cumva, nu se știe cum, nesăbuit de curajosul Eli reușește să reziste lumii violente în care trăiește, pînă și cînd dă de belea cu călăul boss-ului interlop, un criminal sinistru, fără jumătate de față, scrupule și remușcări. Chiar dacă învață să mintă și să-și țină gura cînd intră în contact cu autoritățile corupte în care nu are încredere, spre deosebire de majoritatea tinerilor de la periferie ajunși în situații asemănătoare, nu e atras de partea negativă a Forței. Nici el, nici frate-său cel special, cu viziuni premonitorii – tot ce-și doresc e să spargă ghinioanele și să fie din nou o familie normală. Dar nenorocirile și ciudățeniile se țin lanț. Un misterios telefon roșu cu disc și cablu tăiat zbîrnîie insistent în subsolul casei, lăsîndu-i pe băieți mai confuzi decît înainte de a fi ridicat receptorul.
Tranziția de la copil la adolescent a unui puști dintr-o familie din clasa de jos a societății australiene e tratată într-un mod neobișnuit în Boy Swallows Universe: scenariul, ironic cu personajele și un pic haotic în desfășurarea acțiunii, abundă în peripeții stranii cu doze substanțiale de oniric, într-un ton consecvent perspectivei unui puber traumatizat care reacționează și el cum poate la tot ce i se întîmplă. Fără nuanțele fantastice din anumite momente, titlul mai potrivit ar fi fost Boy Meets Life.
Abordarea revoluționară inițială dispare însă spre final, de parcă scenariul ultimelor episoade ar fi fost scris de cu totul altcineva. Un altcineva străin de cum evoluase serialul pînă atunci, un mediocru fără imaginație care apelează la aceeași formulă cîștigătoare la publicul consumator de popcorn, care te face să vomiți de plictiseală: băieții buni înving, răii sînt pedepsiți, bla-bla-bla, toată lumea fericită, happy-end. Dacă se termina după cinci episoade, Boy Swallows Universe era de aproape nota 9. Așa, cu 1, din oficiu, pentru ultimele două, media iese doar 5. Adică da, trece clasa, fără să revină la corigență cu sezonul doi.
Boy Swallows Universe, 2024, thriller cu faze supranaturale și final banal, complet previzibil, adaptat de John Collee după romanul omonim al lui Trent Dalton, șapte episoade de 49-77 de minute, difuzat de Netflix.
