I se rupea conului Paulică Georgescu de securiştii care-i ascultau telefonul. Zicea despre ei că sînt autorii adevăratei istorii a literaturii române. Totuşi, fostul condamnat la moarte nu întindea coarda prea tare – era omul regimului, chiar dacă nu-l înghiţea pe Ceauşescu. Ce le zicea el noaptea la telefon amicilor se afla în tîrg a doua zi. Nu trebuia să le înflorească nimeni, fiindcă ieşeau din gura lui gata înflorite.
De cînd nu mai scotea capul din casă, ştia toate bîrfele din lumea literară şi din cartierul Primăverii. Afla imediat cine cu cine se încurca şi imagina scene la aşternut – picante ar fi puţin spus – care circulau apoi ca informaţii sigure. Argumentul suprem al colportorilor era: „Ştiu de la Paulică!“. Dacă zicea el la telefon că o carte e proastă, n-o mai salva nici o cronică din lume. Nu-şi ierta nici prietenii, dacă o zbîrceau literar. Le toca nemilos produsul, de şi-i făcea duşmani pe viaţă. În privinţa cărţilor avea totdeauna dreptate. Cînd autorul Huzureilor a murit, a venit atît de puţină lume să-l petreacă pe ultimul drum, la Străuleşti 2, încît s-a amînat înmormîntarea cu vreo oră – doar-doar or mai veni cîţiva literaţi să-şi ia adio de la el.