Un caz de trădare națională

Geografia încă ne surîde. Sîntem încă vecini cu ucrainenii cei căpoși, dar pașnici, care ne-au invadat o singură dată, acum trei sute de ani. Au năvălit în stufărișul de la Dunavăț, Sfîntu Gheorghe, Letea sau Caraorman, înarmați cu setci, năvoade și pripoane, iar flota lor de lotci a cîștigat bătălie după bătălie în fața știucii, a somoteiului, a nisetrului și a scrumbiei. Nici rușii lipoveni n-au fost mai războinici, fiindcă ei au venit să caute pacea, izgoniți de prigoana bărbilor și a dreptei credințe. Acești slavi îmblînziți de trestii și de aroma saramurii de crap au conviețuit în tihnă cu berzele, cu broaștele și cu poporul român, fără să bage cineva de seamă că tac în limba lui Gogol. Se zice că Gurile Dunării și-au luat numele de la setea lor – nestinsă vreodată, oricîte fluvii de spirt medicinal li s-ar fi scurs pe gîtlej.

Dar geografia are corpul în schimbare. I se întăresc sfîrcurile în regiunea Odessa, i se îngroașă vocea la Kremlin, îi se umflă testiculele în zona Donețkului, iar o mînă i se tot lungește către Chilia și Izmail, acolo unde pescarii noștri încă se salută cu grănicerii ucraineni ieșiți la clonc. Azi e bine, micul trafic de frontieră menține pacea între popoare, dar mîine – cine știe? – poate o să ne învecinăm cu rușii. Poate că Titus Corlățean, diplocantropul de la MAE, va ști să-l amenințe cum se cuvine pe Rogozin, așa încît omul să se întoarcă cu șlițul la noi și să ne arate, așa cum a promis, Tupolevul ăla 160. Poate că Băsescu, sau poate că Ponta, cu verbul lor de michimauși euxini, vor reuși, pînă la urmă, să-l scoată pe Putin din pepeni și să-l facă să verifice dacă MiG-urile cu care arăm noi primăvara mai poartă credință sovietelor. În fine, poate că istoria va vrea să joace iarăși „Nu te supăra, frate” cu frații de peste Prut și ne vom trezi, pe negîndite, într-un război gata pierdut.

Zilele trecute, un fost coleg de facultate mi-a povestit cum l-au căutat doi subofițeri de armată. I-au înmînat o hîrtie și i-au explicat că, după ce sună telefonul, e obligat să se prezinte în 12 ore la unitate. Acum o săptămînă, prin aceeași poveste a trecut un amic. Asta înseamnă că undeva, în camera secretelor îngrozitoare, pe spinarea cuiva se prelinge o transpirație rece. Nu mă gîndesc la Dușa: creasta lui de găinușă moțată nu pare străbătută de îngrijorări. Nu mă gîndesc nici la cei doi șefi ai statului, care își smulg unul altuia telefonul în care se aude robotul lui Joe Biden. Mă gîndesc că sîntem primul stat NATO peste care ar da buzna tanchetele rusești și că există, poate, cineva care s-a gîndit să ia măsuri. Batalioanele noastre întoarse din Irak și Afganistan nu pot face față, singure, și invaziei, și posibilității de a fi lovite de propria artilerie sau strivite de propria aviație. Va fi, așadar, în caz de ceva, o mobilizare. Pentru bărbații cu vîrste cuprinse între 18 și 55 de ani va exista ocazia de a lupta cu arma în mînă. Se cer apărate valorile care ne definesc patria și prezentul, de la corupție și sărăcie la găozar și fascist bătrîn. Se poate muri, la o adică, pentru ascultarea telefoanelor și pentru asmuțirea procurorilor, pentru țigancă împuțită și pentru parașută, pentru tăierea pensiilor și pentru mărirea TVA, pentru casa din Mihăileanu și pentru creșterea neîntreruptă a datoriei externe. Se mai poate muri pentru îmbogățirea clientelei politice și pentru vînzarea flotei, pentru lipsa autostrăzilor și pentru terenul de la Nana, pentru privatizarea Oltchim și CFR Marfă, pentru un președinte care insultă regi și pentru un premier care se mută în biroul Armatei. Lista e lungă și fiecare mort în acest posibil război își poate alege o cauză. Deși e posibil să n-o facă. Trădarea națională e pedepsită cu pînă la 25 de ani. Pe care, trăind în România, cei mai mulți dintre noi i-am și executat.