În mitologia şleampătă a politichiei româneşti, unde nimeni n-a murit de damful ridicolului, apariţia unui liberal „cinstit şi sărac“ pe ulicioara suspinelor avea să umple golul lăsat de retragerea lui Ion Iliescu în debara.
Fiindcă în Crăciunul copilăriei noastre am suferit de prea puţine globuleţe, bomboane fondante şi nuci poleite, avem acum pornirea freudiană de a-i împodobi pe noii sosiţi în stabiliment ca pe brăduţi, îmbăloşîndu-i în beteala unei admiraţii bolnăvicioase.
Cine ar fi bănuit că în zglobiul ministru al Tineretului şi Sportului liberal stă pitulat un personaj misterios şi dramatic, scrutînd cu ochi de şalău fiert negurile istoriei?
Puţin a lipsit în primul tur al prezidenţialelor, cînd Crin Antonescu chiar l-a ciuruit cu floreta pe ciuruitorul de mai tîrziu, să ne îmbătăm cu ideea omului providenţial.
Nu ne-a fost uşor să ieşim din mahmureală, ajutaţi, ce-i drept, şi de profesorul de istorie care a greşit uşa de intrare în istorie.
Drapat în văduvie şi în discursuri încheiate cu nasturi voievodali, Crin Antonescu a cîrmit-o brusc spre şesurile bătătorite ale naţionalismului deşănţat, căsătorindu-se într-un an de trei ori, o dată legitim, cu o doamnă ce avea să ne toarne cianură în dulceaţă, iar apoi morganatic şi ilegitim cu o demoazelă de pension socialist şi cu o coardă bătrînă şi securistă.
Incapabil să danseze tarantela liberalismului cu eleganţa lui Tăriceanu, Crin Antonescu a dat-o pe sîrba-n căruţă, ţinîndu-se de brăcinarul adînc al lui Dan Voiculescu şi de şpilhozenul lui Ponta, omorîndu-şi o dată pentru totdeauna imaginea de alergător singuratic de cursă lungă.
Excesiv, arţăgos şi oţeţit, discursurile sale recente de pe micul ecran par rostite de după o perdea de musculiţe beţive.
Cînd o doamnă din Partidul Liberal, expertă în cîntărit oameni politici, mi-a mărturisit, îngrozită, că „Antonescu are toate defectele lui Băsescu, nu şi puţinele calităţi ale acestuia“, am crezut că un năduf trecător a înghimpat-o să rostească o asemenea cutremurătoare frază. Dar dacă Pythia are dreptate, ce ne facem, fetelor?
Ca s-o dau pe poveste, de fiecare dată cînd îl vizitam pe taică-meu, în jurul vîrstei de optzeci de ani, bătrînul, măsurîndu-mă din priviri, rostea cu o anume admiraţie: „Ai mai crescut, măi, băiatule!“. Îmi era greu să-i explic că nu am boala lui Calache, să cresc şi după ce am împlinit cincizeci de ani, şi că în realitate scădea el pe zi ce trecea.
Acum, cînd în ultimul sondaj popular tîrtiţa lui Ponta stă cu un procent peste creasta lui Crin Antonescu, ar trebui să i se explice bietului automobilist lovit de dîrdora de a-şi depune candidatura la Cotroceni că, în realitate, nu creşte el, ci, vai, scade Antonescu.