Sub titlul „Un destin tragic: Dan Deşliu“, Ioana Diaconescu publică în România literară nr. 28 din 15 iulie a.c. pagini din dosarul de urmărire informativă a poetului Dan Deşliu. Născut în 1927, Deşliu a făcut studii de teatru şi a debutat ca poet în 1945.
Un poet destul de oarecare, adevărata măsură dîndu-şi-o de-abia după venirea comuniştilor la putere, în 1948. Debutează în 1949 cu placheta Goarnele inimii, urmată, în acelaşi an, de alte trei. Din acel moment devine cîntăreţul oficial al Partidului, care îl răsplăteşte cu trei Premii de Stat (1949, 1950, 1951) în valoare de 30.000 de lei fiecare. Se spune că Gheorghiu-Dej a modificat, pentru a putea să-l decoreze, legea privind vîrsta la care putea primi o distincţie. Era un om făcut! După venirea lui Ceauşescu la putere, Deşliu intră într-un con de umbră. Nemulţumit, începe să-l critice pe Ceauşescu şi, în noiembrie 1968, Securitatea îi deschide un dosar de urmărire informativă. O duce totuşi bine: ia împrumuturi de la Fondul Literar, îşi publică volumele, călătoreşte în străinătate… E, în continuare, nu anticomunist, ci anticeauşist, aşa cum erau mulţi scriitori care trăiseră vremuri mai bune în perioada stalinistă. În 1980, Nicolae Manolescu îl recuperează ca poet, prefaţîndu-i volumul Visul şi veghea. Manolescu dorea să-l folosească pe Deşliu ca vîrf de atac împotriva scriitorilor care depuseseră armele la picioarele lui Ceauşescu. A calculat bine, şi Deşliu a devenit un acerb critic al dictatorului, poate numărul 1. A murit înecat la Neptun în 1992.