Un dosar prea mare pentru o țară atât de mică

Cu aproape 30 de ani în urmă, România era paradisul piraților. În toată țara, dar parcă mai abitir la Piața Romană și la Universitate, se vindeau casete audio piratate. Televiziunea și radiourile transmiteau muzică într-o veselie, fără să fie preocupate, vreo clipă, de plata drepturilor de autor. Iar o chestie nouă pentru funcționărime, computerele, începea să pătrundă în administrație. Și pătrundeau cu programe piratate, de la sistemele de operare și până la cel mai ieftin procesor de text, trecând prin soft-uri de grafică sau de baze de date care valorau, la acea dată, multe mii de dolari.

Microsoft, o companie

de care auzeam, cei mai mulți dintre noi, de-abia în zorii anilor ’90 ai secolului trecut, era principala victimă a pirateriei din domeniul software. Pentru că jocuri sau programe scumpe nu găseai pe fiece computer, dar sistem de operare trebuia să instalezi pe orice PC. Iar sistemele de operare erau, în proporție de peste 90%, produse de Microsoft.

Înainte ca Bill Gates să-și piardă jumătate din averea de zeci de miliarde peste noapte, după verdictul legat de încălcarea legii antitrust, Microsoft reușise, cumva, să ia bani pentru licențele sistemelor de operare de la vânzătorii de computere personale, care introduceau și Windows în prețul PC-ului. Dar asta oricum nu acoperea toată piața românească, nici măcar pe cea de stat.

În momentul în care la putere a venit CDR, pe finalul lui 1996, nici măcar 10% din computerele din administrație și educație nu foloseau soft-uri licențiate legal. Pur și simplu, cu sute de mii de computere fără licențe software, statul român era unul dintre cei mai mari pirați colectivi din lume.

Încet-încet, lucrurile au intrat

în normal. Bill Gates ne-a făcut onoarea de a ne vizita țara, ne-a spus că suntem buni programatori, că are mulți români angajați la Microsoft, că va deschide porțile business-ului și la noi, că hâr, că mâr. În spatele ușilor închise, cu zâmbetul pe buze, dar ferm, le-a spus alor noștri că epoca de aur a pirateriei software de stat s-a încheiat și că e cazul ca și România să se înscrie pe lista lungă a cotizanților la prosperitatea celui ce era, pe vremea aia, cel mai bogat om din lume.

Mai cu durere-n suflet, mai cu părere de rău, șefii statului și ai guvernului au acceptat că accesul în lumea civilizată, în UE și NATO se face și pe fereastra lui Bill, așa că achiziționarea de software cu licențe a devenit o prioritate. Iar acolo unde sunt priorități sunt și bani, iar unde sunt bani sunt și niște băieți șmecheri. Că așa e în IT, ca în orice alt business, de altfel.

Bill Gates s-a ținut de cuvânt,

a deschis birouri și în România, a angajat programatori, a investit și a angajat, în egală măsură, salesman-i și oameni de marketing. Dar, pentru că – vezi, Doamne – asta e politica din moși-strămoși a companiei, Microsoft nu a vândut licențe software direct statului român. Da, da, cică nu face Microsoft din astea. Ei au distribuitori, intermediari, interpuși, că nu dă bine să se mânjească direct ei pe mâini cu bani, care, se știe, sunt murdari prin definiție și cam ochiul dracului.

Indiferent de mărimea contractului, indiferent de numărul de licențe achiziționate de către statul român, Microsoft nu a făcut vreun contract direct, lăsând această onoare intermediarilor. De ce? Pentru că Microsoft este o companie model, cu valori solide, care nu agreează corupția, nu acceptă să dea șpăgi, nu face afaceri murdare, mai ales în timp ce șeful (la vremea aia) vorbește pe la evenimente caritabile, deplângând sărăcia din țările corupte ale lumilor a treia și a doua.

Orice achiziție importantă

făcută de un client colectiv, cum pot fi statele sau corporațiile multinaționale, se lasă, inevitabil, cu discount-uri. Iar aceste discount-uri devin fabuloase atunci când vine vorba despre vânzări de zeci de mii de produse identice. Astăzi, până și copiii știu că acest principiu, valabil dintotdeauna în piața de legume și fructe, este la fel de valabil și în afacerile de sute de milioane.

Ne-am obișnuit ca reprezentanții statului român să fie desconsiderați peste hotare. Ca premierul român, de exemplu, să fie primit doar de ministrul de Externe din vreo țară mai răsărită. Ne-am obișnuit ca noi înșine să ne ploconim în fața străinilor, mergând până acolo încât unui cântăreț pop (Michael Jackson) să i se organizeze o primire la nivel de șef de stat. Așa că refuzul Microsoft de a negocia direct cu statul român vânzarea licențelor software nu ni s-a părut deloc o anomalie.

Numai că achiziția de software

prin intermediari, când totul putea fi reglat între departamentul de achiziții al Guvernului sau al fiecărui minister și direct firma producătoare (în cazul acesta, Microsoft), a lăsat loc pentru sume mari de bani care s-au scurs la negru, alimentând partide și profitori.

Microsoft a acordat discount pentru fiecare comandă mare a statului român. Aceste discount-uri au fost de zeci de milioane de euro la fiecare tranzacție de zeci de mii de licențe. Dar, culmea, statul a plătit pentru licențele respective nu prețul cu discount, considerabil mai mic, ci un preț mai mare decât dacă ar fi cumpărat licențele din magazin, fără pic de reducere de volum.

Microsoft știa foarte bine care este situația, având o reprezentanță extrem de serioasă la București, o reprezentanță extrem de bine ancorată în realitățile locale. Faptul că unul dintre foștii directori ai Microsoft România trece și el prin cadrul unuia dintre dosarele MIcrosoft este destul de grăitor asupra implicării companiei într-unul dintre cele mai mari tunuri din achizițiile publice românești.

Lucrând cu intermediari,

Microsoft și-a păstrat, mereu, imaginea de companie onestă, promotoare a unor valori înalte. Practicile de business din trecutul nu foarte îndepărtat ar spune altceva, dar cine suntem noi să ridicăm semne de întrebare asupra acestui gigant? Nu se face.

Așa și-au zis, în cele din urmă, și procurorii români, care n-au mai avut puterea să ducă dosarele Microsoft mai sus de Pinalti, Cocoș, Niro sau, in extremis, Florică și Pescariu. În definitiv, ce am fi avut de câștigat? Cu ce ne-ar ajuta pe noi să cercetăm și să obținem și dovezi că giganți precum Microsoft, EADS, Bechtel sau alții la fel nu sunt străini de practicile pe care le atribuim tradițional țărilor sărace și corupte? Cu nimic, fiindcă banii oricum nu-i vedem înapoi.

2.915 vizualizări