Un erou relaxat al Ardealului

Ioan Sterca-Șuluțiu a fost un revoluționar bătrîn. La 1848 avea deja 52 de ani, iar în acele vremuri asta semnifica uimitorul noroc de a fi scăpat viu din ghearele guturaiului, abcesului la măsea, apendicitei și tetanosului.

Pînă în 1815, a servit ca ofițer în oastea austriacă pe durata ultimei faze a războaielor cu Napoleon. Așa a ajuns să-i vadă din goana calului, privind peste umăr, pe mareșalii Ney și Murat venind, pentru ca apoi, la Waterloo, să-l audă cu urechile lui pe generalul Cambronne strigînd, în loc de „Garda moare, dar nu se predă!”, răspunsul care a făcut întreaga armată a lui Wellington să rîdă cu lacrimi: „Căcat!”.

După ce s-a lăsat la vatră, maiorul Șuluțiu a fost absorbit de administrația imperială. A primit sinecuri la aceleași standarde de lîncezeală ca și austriecii-austrieci. Descurcăreț și bun cunoscător al societății grofilor, s-a învîrtit de afaceri bănoase. La un moment dat, a ajuns proprietarul unor mine de aur din Apuseni, care au făcut din el un fel de Midas ardelean plezirist, ce-și risipea averea pe petreceri și-și omora timpul umblînd după fazani.

Cînd a sunat goarna deșteptării naționale, însă, Iosif Șuluțiu a lăsat baltă desfrîul și a încins sabia de husar. Fiindcă era cam singurul care știa să organizeze o bătălie cu sorți de izbîndă, a fost cooptat de tinerii exaltați în conducerea unei legiuni. Legiunea se numea Auraria Gemina și e încă neclar dacă asta făcea aluzie la valoarea ei militară sau la pepitele cu care șeful ei, patron de mine, o finanța.

Avram Iancu a învățat tehnicile momirii și ambuscadei sub îndrumarea maiorului aurifer. Șuluțiu i-a deprins pe moți să se ferească de gloanțe omorîndu-i din timp pe trăgători și să cîștige luptele numai după ce inamicul fusese copleșit numeric.

Faimoasele tunuri de lemn ale Crăișorului, care i-au făcut pe unguri să creadă în geniul lui militar, au fost create de bătrînul militar. Cînd primii refugiați din Țara Românească au început să apară în Transilvania, avînd pe urme soldații țarului și ai sultanului, Ioan Sterca-Șuluțiu i-a găzduit în casa lui din Abrud, luînd măsuri ca iscoadele trimise în căutarea lor să plutească cu burta în sus în neîncăpătorul rîu Cernița.

După războaiele duse și cîștigate împotriva revoluției maghiare, a redevenit om de afaceri și a încurajat antreprenoriatul ardelenesc. A mai trăit zece ani și i-a respectat mereu pe nemți, dar se zice că nu a lăsat să treacă o zi fără să sărbătorească luptele, destupînd cu prietenii o sticlă de șampanie franțuzească.

110 vizualizări