Cu Toată lumea din familia noastră*, regizorul Radu Jude, care demara acum doi ani prin Cea mai fericită fată din lume, a încercat comedia unui divorţ oglindită în drama unui copil. Foştii soţi se bat pentru fetiţa lor cu o agresivitate care o răneşte, înainte de toate, pe micuţă. Bine! Tema nu e nouă, circulă berechet în dramele istoriei cinematografiei. Performanţa e să faci din acest subiect gingaş o comedie grasă! Asta şi caută tînărul regizor, şi nu trebuie să te duci tocmai la John Cassavetes, cum face un erudit comentator, ca să găseşti sursele de inspiraţie ale acestui film epigonic, hrănit din trăsăturile exterioare ale noului val românesc.
Avem, de fapt, un proiect construit din mărunte dispute domestice, ca în Occident, urmate de un război exterminator în familie ca în Marţi, după Crăciun, motivat de furii acumulate pentru exasperarea finală ca în Principii de viaţă sau o fotografie a absurdului existenţial ca în Aurora. Şi cînd nu mai e nimic la îndemînă de reprodus, realizatorul e gata să compileze pînă şi televiziunea prin adoptarea cuplului Stela Popescu – Alexandru Arşinel, din divertismentele de pe sticlă. Numai că, în vreme ce lui Arşinel i-a fost asigurat un rol de oarecare substanţă şi posibilitate de afirmare, partenera sa prin tradiţie n-are cum dezvolta ceva din sărăcia spirituală a portativului încredinţat.
Ca la Mungiu, Jude atacă subiectul destins, cu poante şi bancuri, pentru ca, pînă la urmă, să ajungă la o tentativă de comedie neagră consumată prin strigăte, invective şi chiar violenţe. El îşi epuizează acţiunea în cercuri concentrice şi repetitive de vechi frustrări, în care întreaga intensitate a filmului găseşte ca sprijin dialogul. Dacă decalajul dintre pretenţiile de latinist ale lui Marius şi limbajul deşănţat al celorlalţi e uneori nostim, ca răspunsul la protestul mamei „Am custodia fetei!“ retezat telegrafic de tată cu „Ai custodia p… mă-tii!“, efectul unor asemenea combinaţii osteneşte curînd prin repetarea manierei.
Pigmentînd dialogul, autorul sfîrşeşte, cum observă revista americană Variety, prin a friza, în abuz, „maturitatea emoţională a unui copil de doi ani“. Degeaba e pusă Tamara Buciuceanu să repete didactic „Sînteţi oameni educaţi, nu boschetari…“ Pînă la urmă, latinistă sau nu, „lumea din familie“ tot la clasicele invocări ale organelor de reproducere maternă s-ar reduce. Filmului acestuia, fuşerit din prefabricate, îi lipsesc dureros ceea ce a creat, în ultimii ani, renumele noului nostru val: inteligenţa şi originalitatea.
* România, 2012; regia: Radu Jude; cu: Şerban Pavlu, Mihaela Sîrbu, Sofia Niculescu.
Dacă doriţi să recomand
1) Bring Me the Head of Alfredo Garcia / Aduceţi-mi capul lui Alfredo Garcia (SUA-Mexic, 1974; regia: Sam Peckinpah). La Cinemax − sîmbătă, 14 aprilie, ora 2,45. Un milion de dolari pentru un fraier. Un fraier mort, în cele din urmă, şi alţii ca el, care mor ca proştii. Un Peckinpah amoral, anti-eroic şi violent, cum îl ştim. Dar, de data asta, de un lirism vecin cu depresia.
2) Biutiful (Spania-Mexic, 2009; regia: Alejandro González Iñárritu). La TVR 1 − vineri, 13 aprilie, ora 23,40. Vestea proastă e că acest Iñárritu nu e ăla din Amores Perros. A doua problemă: cineva are cancer (unul dintre exasperantele trend-uri hollywoodiene ale ultimilor ani şi un subiect oarecum indigest în proximitatea Învierii). Mai sînt şi altele, dar vestea bună e că Javier Bardem e de 1.000 de ori mai bun decît Robert Powell şi că moartea e o chestie infinit mai puţin discutabilă decît Evangheliile.
3) Cinema Verite (SUA, 2011; regia: Shari Springer Berman, Robert Pulcini). La HBO − sîmbătă, 14 aprilie, ora 18,05. Nu e deloc ce pare din titlu. E radiografia behind-the-scenes a unui serial de televiziune − An American Family (PBS, 1973) − care a inaugurat un gen: reality show-ul. Ca să ştiţi pe cine să-njuraţi cînd vedeţi la ce s-a ajuns cu Burlacul. D.V.