Un gestionar printre oameni

Deși colegul și prietenul Dan Stanciu insistă ritos, de fiecare dată, că vremurile alea n-au fost nici frumoase, nici vesele, perioada petrecută la Cartea Românească devine tot mai aurie.

O fi tinerețea, o fi iertarea, o fi căldura, nimeni nu știe, dar, cînd mă gîndesc la statuia lui Caragiale (Stalin pînă la gît) din grădiniță, la nea Costel, fochistul, cel roșu în obraz ca un gogoșar și rotund ca un poloboc, la nea Savu Dumitrescu, șoferul, da, acel celebru și unic șofer care poftea veșnic la carne proaspătă de muiere și căruia i se rostogoleau ochii în cap de invidie cînd primul numit primea cîte o vizită deocheată, cînd mă gîndesc la Mircea Nedelciu, îndărătul tejghelei, balansîndu-se de la brîu, cu ochii țintă-n ochii mușteriilor, de parcă ar fi fost niște sacoșe cu prejudecăți numai bune de-ntors pe dos ca o mănușă, la Florin Georgescu, nu finanțistul, ci librarul-șef, cu privirea ascuțită și cu nara răsfrîntă, cînd venea vorba de jocuri piramidale unde, naiba știe cum, era întotdeauna cap de listă, cel mai mare afacerist și cel mai tare combinator, pentru care cărțile de succes erau cărămizile de aur ale prosperității personale, ori la Călin Angelescu, poetul cu fruntea pînă la ceafă, mereu transpirat vara, răsucind țigări “Carpați” de Sfîntu Gheorghe cu degetele-i tremurătoare – și gata de harță dacă îndrăznea Frânculescu, directorul economic, să-l trimită la încărcat marfa spre sfîrșitul programului –, sau chiar la Frânculescu însuși, trudind cu negrișori la romane interminabile și care se făcea preș în fața autorităților, că știa el ce știa, dar care, în ciuda vicleniei lui proverbiale, putea fi păcălit de toți subalternii, ori la contabilul Necula, cel care învîrtea mereu un pix între degete și care, prins de curentul scriitoricesc și artistic ce înconjura ca un abur editura, spunea povești incredibile despre eschimoși, grăsime de focă și margarină, ori la Nicoleta, contabila blondă, care apăruse în fereastră în ziua angajării mele ca o zînă, ori la Tanța Vulcănescu, marea șefă a tehnoredactării, spurcată la vorbă ca un birjar cînd se lua în gură cu linotipiștii sau tipografii și de la care țin minte celebrele apoftegme pizdă plînge și sarfutis, ori la Florin Mugur, cel fricos și preaplecat, iubind poezia peste măsură, dar neavînd curaj să se ia de piept cu cenzura, la Cornel Popescu, redactorul-șef, coleg de suferință diabetică și care, ce surpriză, locuise de o viață în apropierea mea, la Piața Chibrit, mare iubitor de șpriț, ori la Mircea Ciobanu, cu ochii rotunzi, gata întotdeauna să dea o pildă biblică prin care să își justifice și să-și apere apartenența la o sectă religioasă, dar nimic din toate astea neîmpiedicîndu-l să vină în depozit iarna la un vin sau la o țuică fiartă și, în fine, la George Bălăiță, șeful cel mare, pe care nu l-am auzit niciodată strigînd și care și-a pus la bătaie poziția lui în partid ca să scoată Poemele de amor ale lui Mircea Cărtărescu – ei bine, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie.