Oficial, a fost un marș Pro-Europa. Neoficial, a fost un marș de susținere a lui Nicușor Dan. În realitate, însă, a fost un marș împotriva resemnării.
Printre miile și miile de oameni, să fi fost vreo douăzeci de mii în stradă, nici nu știu, am văzut și zâmbete pline de speranță, am văzut și optimism, am văzut și multe, foarte multe steaguri UE, mulți tineri, dar și oameni maturi ce își țineau copiii de mână ori în brațe, alții veniți cu animalele de companie, am văzut și cupluri de pensionari ieșiți ca la o plimbare de seară. Am văzut și câțiva revoltați de meserie și mi-am lipit sprâncenele de ceafă atunci când o doamnă a început să scandeze cât o țineau rărunchii, de îndată ce a fost permis accesul pe carosabil la Universitate, „Asta-i România, nu e erezia!”. O societate pestriță și totuși normală.
Peste toate, însă, am resimțit și un optimism cel mult rezervat. Lipsea, parcă, entuziasmul altor manifestări, acea emulație și convingerea că la capătul drumului ne așteaptă victoria. Pe drum, dinspre Universitate spre Romană, din când în când, pe sensul rămas deschis mașinilor, mai claxona câte unul. Nu toți, nici măcar mulți. Iar lumea aplauda, de parcă eram într-un avion Blue-Air ce tocmai aterizase corespunzător. Uneori mai începea câte o scandare, Ni-cu-șor, Ni-cu-șor!, pe care parte din cei prezenți o preluau. Nu toți, și nici nu ținea mult. Semn că, la fel ca și mine, mulți dintre cei care au ieșit în stradă nu au făcut-o pentru Nicușor, cât împotriva pericolului Simion. Vorba amicului Marian, Stai bre, așa, că noi am venit aici la curățenie și reparat dezastrul din primul tur!
Sunt convins că toți cei care am fost ieri în stradă vom vota cu Nicușor Dan. Sunt convins că mulți, foarte mulți alții vor vota Nicușor. Eu sigur o voi face, și chiar cu ceva mai puțină strângere de inimă ca atunci când, la chiar primul meu vot, a trebuit să pun ștampila pe Iliescu, căci cealaltă opțiune era Vadim.
Nu știu dacă e suficient. Și nu pot spune că, după ziua de ieri, mi-am regăsit optimismul. Dar parcă nici nu mă mai simt resemnat, pentru că oamenii pe care i-am văzut ieri în stradă sunt, până la urmă, cea mai normală, tolerantă, frumoasă și plină de speranță versiune a României în care încă vreau să trăiesc.