Redeschiderea dosarului Mineriadelor a redeschis discuția despre evenimentele din primăvara-vara lui 1990. În acea epocă aurorală, resimțită de contemporani ca limb al unei ere noi, fiecare zi din calendar părea să marcheze cîte o bornă istorică. În perioada premergătoare manifestării-maraton, Piața Universității a fost scena multor zbateri și dezbateri cetățenești. Documentarul lui Laurențiu Calciu După Revoluție (2010, disponibil gratis pe YouTube) captează o astfel de frămîntare a democrației născînde: vedem bucureșteni de ambe sexe întrebîndu-se, contrazicîndu-se, lămurindu-se unul pe altul, uneori certîndu-se, alteori căutînd consensul, apropo de transformările istorice pe care le trăiau: ce e cu partidele? ce e cu democrația asta? ce va să vie cu noi, cu locurile noastre de muncă? Peste un sfert de veac, întrebările acestor români speriați de viitor (catalogați poate prea lesne drept reacționari) se susțin cu o nebănuită forță profetică.
Unii dintre noi își amintesc. În zona Pieței Universității din acea perioadă se ridicau aproape zilnic troițe, monumente improvizate și locașe de comemorare a morților din Decembrie ’89. Parastasele și comemorările se țineau lanț. Piața devenise un loc de pelerinaj pios chiar și pentru oameni din provincie, fie că aveau sau nu drum prin București. De fapt, și aceasta își are originea într-un moment comemorativ, în 21 aprilie, cînd marșurile organizate de partidele istorice și de asociațiile revoluționare au confluit în zona Pieței Rosetti.
Mărțișorul ’90, primul 1 Martie „liber și democratic”, s-ar fi cuvenit poate să încununeze simbolic marea schimbare din Decembrie ’89.
Germenii libertății, mijiți pînă atunci în subteran, acum înmugureau, în sfîrșit, la lumină. Putem spune chiar că dădeau în floare, dacă e să ținem cont de intensitatea cu care piețele și piațetele Bucureștiului s-au umplut cu tonete de mărțișoare, gablonțuri, broșe, brățări și alte bijuuri „de Fondul Plastic”, mai mult sau mai puțin legate de simbolistica primăverii. Evident, Piața Universității se evidenția printr-un plus de culoare și vitalitate, la care participau și florăresele, dar și mărțișoriștii „alternativi”, creatorii de „cocomîrle și prototiptiptili”, care își revendicau – pe bună dreptate – locul și rolul de starosti ai serbării. Pentru prima oară, strigăturile și îndemnurile lor de vînzare ieșeau din sfera aluziei sibilinice, a trăsnăii aparent iraționale, și o cucereau pe aceea, mai amplă, a protestului liber. Era momentul în care se putea striga în piața publică „regele e gol” – și nu doar solitar, ci pe mai multe voci (chiar dacă uneori dizarmonice). Părea să fie momentul de glorie al monstruleților din ceramică, prilejul optim în care să devină vedetele pieței, fără teamă și fără fereală. În sfîrșit, prototiptilul putea fi etalat și lăudat încă și mai gălăgios, și mai carnavalește strident ca în anii trecuți.
N-a fost să fie…
Gloria a aparținut altui gen de artefacte: anume cele religioase sau conotate sacru/spiritual. Hitul Mărțișorului 1990 a fost fără îndoială crucifixul – cu șnur sau cu lănțișor, de agățat la piept, la brățară sau de așezat pe noptieră. Icoane mari sau mici, multe dintre ele din sticlă, executate (cel mai probabil în București) după modelul celor din Sibiu și Făgăraș, cădelnițe, tămîiernițe, șiraguri de mătănii etc. – un nebănuit de larg sortiment de obiecte de cult, dintre care nu lipseau reproducerile celebre, gen Cina cea de taină, Cununa de spini etc. Era un debut, era o încălcare a normei (nescrise, dar mutual consimțite în anii ateismului oficial de stat) ca accesoriile religioase să nu se amestece cu Mărțișorul. Fuziunea se petrecea dintr-o dată în chip natural, ca încă o formă a libertății: dacă mărțișoarele sînt destinate să aducă noroc (sau să ferească de rele), efectul lor va fi multiplicat prin atașarea unei iconițe (la rîndul ei încărcată de „putere”).
Succesul de vînzare a perpetuat zona micilor negustori de obiecte religioase din Piața Universității chiar și după data de 8 martie, care de obicei constituie scadența extremă a mărțișoriștilor (Ziua Femeii constituind încă un ultim prilej de înmînare a mărțișoarelor, fie ele și sub formă de felicitare). Nou resuscitatul interes pentru religie al românilor, prezența în Piață a lăcașurilor de pomenire a „eroilor martiri”, cu slujbele cvasi-permanente care adunau împrejurul lor nu doar clerici, ci și mulțimi de mireni, precum și (se poate presupune) apropierea sărbătorilor pascale, perpetuau activitatea negustorească, deși discretă, plină de vitalitate, în anumite zone ale Pieței Universității.
Cînd, după șase săptămîni, va începe marea manifestație, aceasta va găsi în Piață un vad tîrgovețesc, dacă nu activ, măcar amorsat, păstrînd încă memoria recentă a primului tîrg mărțișoresc în libertate.
Vom regăsi spiritul trăsnit, ingeniozitatea fantastă și spiritul goliardic al boemei de studenți și tineri artiști în aspectele ludic-carnavalești ale Golaniadei. Acceptarea autoironică a „titlului de Golan” (în fapt, insulta disprețuitoare a președintelui Iliescu la adresa lor), asumarea frondistă și arborarea vesel-carnavalescă a insignelor și ecusoanelor cu „golan”, „golancă” (plus variațiuni) continuă tradiția mărțișoarelor „trăsnite”. Lozincilor și refrenelor contestatare ale Golaniei li se pot găsi multe filiații în cultura populară, dar ingeniozitatea și umorul lor plin de prospețime și optimism pot fi atribuite mărțișoriștilor. Nu în ultimul rînd, prezența, fie și sezonieră și/sau sporadică, a unor forme de comerț ambulant în Piața Universității avea să anticipeze apariția micilor negustori în timpul manifestației-maraton („bișnițarii”, ”țiganii” etc.). Imaginea lor ambiguă, caracterul lor proteic, incontrolabil, în percepția manifestanților, îi apropie de imaginea nebunului, a coțcarului, a cărui ipostază urbană (universitară) era mărțișoristul „trăsnit”.
Înapoi în 2015. La vremea Babelor, am avut drum prin Piața Universității. Am găsit-o pustie și dezolată. Coborînd în pasaj, am fost frapat încă de pe trepte de cîntecele „golănești” ale lui Pațurcă, redate de pe o sculă audio performantă. Mărțișorarii erau jos, „sub pasaj” (cum se spune, cu un vechi pleonasm de-al locului). Tonetele erau rînduite la linie, ca niciodată. Mărțișoarele, icoanele, pietrele colorate cu puteri miraculoase conviețuiau cu tricolorul găurit și posterele cu Arsenie Boca, într-un sincretism tîrgovețesc pe care mă așteptam să-l regăsesc. Ce m-a uimit era că tot acel Hyde-Bîlci tradițional, care face de ani buni marca Bucureștiului, fusese expediat la subsol. Probabil numai acolo primiseră precupeții autorizație anul acesta. Este poate semnul definitiv că Revoluția a fost confiscată.