Mircea Micu avea, pe vremuri, nu știu ce funcție la Uniune, una mică, dar spornică. Era poet, mai mult parodist, și autor de amintiri literare cu scriitori. Făcuse parte din grupul scriitorilor care se țineau după Marin Preda în ultimii ani de viață ai Moncher-ului. După revoluție ajunge el, cum-necum, redactor-șef peste un ziar. Ziarul mic, însă, orișicît, Micu era redactor-șef. Ce-mi vine o dată, scriu despre scriitorii mărunți care-l țuțăreau pe Preda. Nu-i erau prieteni, îi făceau curte sperînd la vreun folos din partea lui. Scrisesem textul în amintirea lui Preda, dar Mircea Micu, redactor-șef – te pui? –, mă sună oțărît că-l făcusem de țuțărul lui Preda și-i „afectam” imaginea. Avea o voce scorțoasă, de-am început să rîd. Mai și rîdeam?!
Mă anunță parodistul că mă dă în judecată pentru calomnie. Îi explic ce înseamnă „țuțăr”, ca să nu piardă vremea la tribunal. Asta l-a întărîtat și mai tare. După vreo săptămînă primesc citație. Mircea Micu îmi cerea despăgubiri morale de un miliard de lei vechi pentru calomnie. Pierde procesul. Face recurs, pierde și recursul, și ne întîlnim la un Tîrg de Carte. Îl întreb dacă nu se mai ajungea cu banii de-i trebuise un miliard de la mine. Poetul îmi răspunde că mai chibzuise: nu se făcea să ne dăm în judecată noi, scriitorii. Cînd se întîmplase asta, bre, înainte sau după recurs? Apucase să depună recursul, dar voia să-l retragă cînd a venit sentința, altfel s-ar fi dus mai sus. Aflasem că nu mai avea unde să se ducă. Totuși, în amintirea parodiilor lui, nu i-am stricat plăcerea.