Cînd s-a făcut lista cabinetului Dăncilă, au existat două categorii de pretendenți la posturile de miniștri: cei care ar fi aceptat orice minister, pentru că oricum nu se pricepeau la nimic, și cei care se pricepeau, care ar fi acceptat aproape orice, cu excepția Ministerului Fondurilor Europene. Căci, dacă te pricepi cît de cît și dacă îți iei informațiile din altă parte decît din Libertatea, știi că greul lui 2018 va sta pe fondurile europene. La buget nu prea sînt bani, spre deloc, pentru că salarii și deoarece armament scump de la americani. Așa că singura speranță pentru a mai dezmorți cît de cît investițiile în infrastructură sînt banii de la UE. Bine, nu sînt bani nici de cofinanțări, din motivele anterior amintite, dar asta contează mai puțin. Important este ca, în sfîrșit, anul acesta să se absoarbă la greu cît mai mult din cît are UE să ne dea.
Partea proastă e că absorbția nu ține neapărat de ministru, ci de autoritățile de management. Care autorități de management se mișcă de parcă ar vîsli pe autostrăzile inexistente ale patriei. Așa că mare minune dacă pînă la finalul lui 2018 vom reuși măcar să dublăm procentul actual de absorbție care, dacă mai interesează pe cineva, este de doar 10,86% din 30,88 de miliarde de euro. Așa că e de înțeles de ce bătălia pentru Ministerul Fondurilor Europene a fost lipsită de suspans, fiind găsită cu greu o persoană care să accepte postul. Căci, dacă plecăm de la speranța absurdă că Guvernul Dăncilă va dura mai mult de șase luni, e aproape o certitudine că unul dintre primii remaniați va fi ministrul de la Fondurile Europene. Așa că, doamnă Plumb, nu vă atașați prea mult de biroul acela, că nu durează.