Cînd citesc o carte de debut, îi țin preventiv pumnii strînși autorului. Iar dacă îmi plac primele zeci de pagini ale volumului, pînă ajung la sfîrșit mă tot rog să n-o zbîrcească debutantul pe parcurs. Asta fiindcă, de obicei, prima carte cu care ieși în lume te marchează mulți ani după aceea. Dacă nu-ți iese cel puțin promițător, după aceea trebuie să te lupți nu numai cu tine însuți, ca să-ți iasă mai bine ceea ce scrii, ai nevoie și de oleacă de noroc pentru a schimba prima impresie a celor cărora nu le-a plăcut volumul tău de debut. Asta dacă mai au chef să-ți citească și cărțile următoare.
Cînd m-am apucat de romanul lui Tudor Ganea, titlul m-a trimis în două direcții. O fi, te pomenești, un roman cu amintiri din copilărie! Cîți dintre noi nu și-au făcut „cazemate” cînd aveau zece-doisprezece ani? Sau, drace, dacă e vreo chestie despre război, cu cazemate adevărate? Preferam prima variantă.
Primele capitole, foarte bine scrise și excelent construite, mă trimiteau mai degrabă către o cazemată imaginară și către un mizerabilism juvenil de Constanța (chiar dacă autorul e născut la București). Marea și plaja te pot face să fabulezi în tot felul, mai ales dacă te duci în gazdă vara la Constanța, într-o cameră dintr-un apartament la bloc, unde ai acces la baie și la bucătărie. Asta dacă nu cumva ai rude la Constanța în apartamentul cărora stai pe veresie și care îți povestesc diverse legende ale folclorului local și ultimele noutăți despre cei pe care-i știi.
Tudor Ganea, autorul a multe povestiri pe care le-a aruncat, mi se pare și în romanul cu care debutează un scriitor de proză scurtă care își rotunjește capitolele ca pe niște povestiri. Ori poate, mai degrabă, transformă în capitole de roman povestiri pe care le-a scris, fără gîndul de a face din ele un roman.
Asta ar explica și relativa autonomie a capitolelor Cazematei, cît și salturile în timp, de la un capitol la altul. Cîteva personaje trec prin experiențe care fac din ele ba niște personaje pitorești care trăiesc din pescuit sau ca pești ale unor tipe care au devenit curve fiindcă n-au găsit altceva mai bun de făcut, ba niște legende în viață, care au legătură cu lumea care a trăit odinioară pe brațele Dunării, în Deltă și în lumea în care apa dulce a fluviului se amestecă misterios cu apa sărată a mării.
Tudor Ganea, care e arhitect, ceea ce se cunoaște în Cazemata, unde face descrieri și observații despre imobile din Constanța, într-un limbaj care ține de jargonul arhitecților, are însă și talentul de a amesteca în romanul său și jargonul pescarilor, și argoul golanilor fără căpătîi din oraș. Mai mult, Ganea are suficient umor și suplețe stilitică încît să facă și din jargonul polițiștilor o cale de comunicare artistică pentru romanul său.
Poți face asocieri între Cazemata lui Tudor Ganea și proza de tinerețe a lui Fănuș Neagu. Poți să-ți închipui că debutantul i-a citit și pe Mircea Eliade, în prozele lui fantastice, și pe Mircea Cărtărescu, în viziunile sale din Orbitor. Dar, una peste alta, Tudor Ganea a scris o carte pe care ar fi păcat să o treci cu vederea. Asta chiar dacă vei spune după aceea că-l preferi pe cel care scrie despre lumea pîrliților din Constanța sau pe cel care fabulează despre legendele orașului de pe vremea cînd orașul mai era cunoscut sub numele de Kustenge. Pe mine, romanul cu care a debutat Tudor Ganea m-a făcut să mă încordez degeaba să n-o zbîrcească. Nu numai că nu e cazul, dar sper că vom mai primi de la el probe că e unul dintre cei mai de seamă prozatori care au debutat în ultima vreme.
Tudor Ganea, Cazemata, Editura Polirom , 2016.