Se umpluse Bucureștiul de cinematografe particulare la sfîrșitul anilor ’80, de-ai fi zis că se întorsese vremea liberalizării comunismului, cînd în comerț apăruseră mandatarii. Cine voia să înființeze un cinema la el acasă avea nevoie de trei lucruri. Un televizor (dacă se putea, color), un video și o sursă de casete cu filme străine. Comerțul sau închirierea de casete nu era ceva ilegal, dar nici tocmai legal nu era. Oricum, la cinematografele astea apăreau ca spectatori și milițieni în uniformă, ca giranți ai legalității lor. Treaba asta a mai mers vreo cîțiva ani după Revoluție, apoi s-a stins, ca și cum libertata nu i-ar fi priit.
Marea sursă de casete video aparținea unui anume Zamfir din București. A fost ca-n filme e despre această uriașă afacere și despre Teodor Zamfir, patronul ei. Ancheta lui Liviu Tofan și Stejărel Olaru e completată de două mărturii din epocă semnate de Irina Margareta Nistor și Dorin Tudoran.
Deși pare o hiperbolă, titlul cărții nu e deloc exagerat. De fapt, cu cîțiva ani înainte de apariția ei, a circulat la noi un film documentar, Chuck Norris vs Comunism, despre afacerea lui Zamfir. Spre deosebire de Irina Margareta Nistor, protagonistul Zamfir a refuzat să apară în film, dar nu și să răspundă mai tîrziu la întrebările autorilor anchetei, cărora le-a povestit viața lui și istoria afacerii cu casete care i-a adus miliarde.
Cînd a acceptat să vorbească, Zamfir era proprietarul celebrului club Tezaal, din Domenii, o afacere care eșuase după o lungă perioadă înfloritoare. Colonelul, cum își zicea patronul clubului, vegeta la etajul clădirii. Cum veți vedea, părerile despre el diferă considerabil. De la un geniu al afacerilor, manipulator care se lăuda după revoluție că Securitatea fusese în slujba lui, nu el în slujba Securității, la un șmecher care știa să facă bani, dar care intrase în pușcărie, în comunism, pentru delapidare și ajunsese patronul unei afaceri uluitor de profitabile de-abia după ce devenise turnător la Miliție și la Securitate și omul de încredere al cîtorva dintre șefii poliției politice a regimului. Zamfir făcuse turnătorii și înainte de a intra în pușcărie. A turnat și în pușcărie, adică la facultate, cum e numită în argou închisoarea. Asta l-a ajutat să scape cu o condamnare „ieftină“.
În timp ce era la mititica, cu ajutorul relațiilor sale la Securitate Zamfir a putut să studieze. A ales filosofia grecilor antici. Atunci, susținea el la bătrînețe, a avut o iluminare teoretică asupra viitoarelor sale afaceri, care trebuia să-l aducă în rînd cu lumea. Ideea cu videocasetele nu-i aparținea, dar el a dus-o la profituri fabuloase, protejat de colonelul de Miliție Stănică și de maiorul de Securitate Ioan Riti, pe care-i ajutase să rezolve cazuri dificile cu turnătoriile lui. În vila din cartierul Primăverii, unde funcționa uzina lui de copiat casete, s-au perindat și clienți de vază, printre care Nicu Ceaușescu, Florin Piersic și C.V. Tudor. Altfel, însă, nu oricine avea acces acolo. Iar din venitul de miliarde de lei, Zamfir avea grijă să dea și prietenilor utili de la Miliție și de la Securitate.
În textul ei, Irina Margareta Nistor, angajata lui part-time, ca traducătoare de filme, în timp ce avea serviciu și la TVR, și-l amintește pe Zamfir ca pe un dur care n-avea încredere în nimeni: stătea tot timpul în vila pe care și-o cumpărase în Primăverii unde uzina lui mergea la randament maxim. Incult cu ifose și bețiv, „colonelul“ era un complexat căruia îi plăcea să impresioneze cu gesturi spectaculoase.
Dorin Tudoran, cu care Zamfir (Dorel) a fost coleg de liceu, îl ține minte în trei ipostaze. Cea de golan care dădea rar pe la școală, fiindcă de atunci era ocupat cu afaceri. Cea de vizitator „curajos“ al său, în perioada în care Tudoran făcea greva foamei acasă, într-un apartament din Drumul Taberei, iar Zamfir putea călători în străinătate. Cea de vechi amic care-i mărturisește la cîțiva ani după Revoluție că l-a turnat „puțin“ la Securitate. Despre Dorel, Dorin Tudoran crede în concluzie că a fost un fel de Ostap Bender (ceea ce nu-i puțin lucru), care deși nu știa să joace șah, își impresiona auditoriul povestind partidele marilor jucători ai vremii sale, ca și cum ar fi fost unul dintre ei. Subscriu!
Liviu Tofan, Stejărel Olaru, A fost ca-n filme, Cea mai mare afacere a Securității, Editura Omnium, 2024.
Din toata droaia de articole scrise pe marginea informatiilor din cartea asta, nu am vazut nici macar unul singur in care autorul sa se intrebe si el, ducand nitel mai departe curiozitatea autorilor cartii: da’ aparatele video la care se vedeau aceste casete de unde se cumparau ele, oare? Ca vaz ca-n carte nu zice nimic de playere: in ce bagau oamenii casetele alea video si de unde veneau aparatele? Si in subsidiar: n-o fi fost o afacere si cu playerele astea video? Si daca da, cine o fi strans banutii morman? Niste particulari random? Ce gluma buna! Si cam cat o fi fost mormanul de mare? Sau de mic 🙂 ? Mai mic, mai mare (in raport cu afacerea cu casetele)? Da’ totusi cartea asta de ce nu povesteste si despre sursa si despre circuitul „in natura” al aparatelor video (ca sa viu iar la refren)? Intrebari nepuse in carte. Si nici in articole despre carte.
In epoca, in Romania Libera, cotidianul comunist cu rubrica de Mica Publicitate, erau (extrem de) frecvente anunturile de genul:
– vand video player marca X, pret negociabil (costa intre 30 si 37 de mii de lei, aflai cand sunai la numarul din anunt)
– vand video recorder marca Y (asta costa de la 60 de mii in sus, tot la telefon aflai) *
– vand player cu inregistrare (asta a fost o fitza mai tarzie in domeniu si costa cam 40 de mii)
Cam cine putea sa le aduca de pe unde se gaseau ele la magazin (ca la Tehnoton, la Electromures sau la Electronica Industriala nu se produceau, tarile socialiste inca nu fabricau asa ceva etc) apoi sa dea anunturi la ziar, cu numere de telefon, sa raspunda la telefon scl si in final sa si vanda aceste aparate, nederanjati de niciun organ?
Intrebarea asta cu aparatele ar avea niste rosturi ale ei, in opinia mea:
– soto casetele aveau nevoie de aparate de dat „Play” la ele, nu e vreo indoiala. Si chiar daca la inceputuri exista un player la N familii si se organizau vizionari colective, mai catre 1989 aparatele video devenisera mai… comune; faceai cinema cu nevasta, cu copiii
– afacerea cu playere (si cu recordere, dar mai piano – economic e de inteles de ce), intinsa pe aproximativ 5-6 ani, a fost ceva urias, ca valoare, fara dubiu. Nu am cum sa stiu eu daca a fost la nivelul afacerii cu casete, sub el, mult sub el samd, dar sigur a fost un „tun”
– „tunul” asta sigur nu-l puteau da niste oameni ai muncii de la orase si sate, oricat de intreprinzatori ar fi fost ei si oricat de temerari (cei mai intreprinzatori dintre ei au fost mijlocitori pentru adevaratii vanzatori, ca si in cazul casetelor: lanturile de distributie**)
Si vaz ca nimeni nu e curios sa gaseasca (si sa si fixeze intr-o memorie a hartiei de tiparnita) si filiera de aparate, alaturi de cea de casete. Le trateaza separat: asta cu casetele e gonflata la maximum, aia cu aparatele nu exista. Mi se pare cel putin straniu. Pe autorii cartii ii inteleg 🙂 , dar pe ceilalti, pe cei care scriu pe marginea volumului in discutie, nu am cum.
Cineva tot ar trebui sa se-ntrebe astea de mai sus, nu? Nu? Vaz ca nu. Pesemne s-o fi dus s-o scoata din put…
–-
* Noi cu valorile astea am pasit din comunism in capitalism: un recorder = o Dacie = un apartament de 2 camere in Bucuresti; asta era nivelul de la care am plecatara
** Caseta pleca de la „producator” (cel la care… lucra Irina Margareta Nistor), pe „lantul de distributie” spre „piata libera” cu un „cost de productie” de 500-600 de lei si ajungea la utilizatorul final la sume cuprinse intre 700 si 1200 de lei (nu mai intru in detalii despre cauzele diferentelor)
Ce pot eu sa-ti confirm 100%, este filiera de a aduce VCP/VCR-uri pe filiera aero. Pilotii si stewardesele introduceau aceste aparate in tara, fara a plati vama la ele. Pretul afara era de la cateva sute de dolari la aproape 1500$ pentru un VCR Hi-Fi dupa anul 1985 cand s-a introdus Hi-Fi pe audio la VCR-uri. Am prins fenomenul bine si sunt si colectionar in prezent de asa ceva. Am intr-un catalog cu poze (gen Neckermann) de la Peter Justesen (puteai comanda prin comertul exterior de la ei ca diplomat in Romania), grup de comert danez, din 1986, o gramada de exemple cu preturi pentru tot! Video-ul nostru VCP (player) a costat 25.000 lei la finalul lui 1988! Adus de sotia unui prieten de familie, fiind stewadesa. In 1986 unchiul meu a cumparat cu 50.000 lei un AKAI VCR de la un pilot. In 1988 pretul cel mai ridicat pentru un VCR Multi Sistem, care permitea redarea si casetelor NTSC aduse direct din SUA era de 80.000 lei pretul unui Oltcit. Oricum ele veneau pe mai multe cai, ca si castofoanele si vinylurile anterior afacerii VHS, subiect despre care chiar nu vorbeste nimeni si cred ca afacerea introducerii in tara a VCP/VCR-urilor a egalat in profit daca nu a si depasit, afacerea cu casete per total. Cam atat, daca vrei amanunte si poze iti stau la dispozitie la alexjoy4ever@yahoo.com Multumesc.