Revoluțiile, răscoalele, schimbările bruște de direcție sunt acele momente în viața unor popoare în care masele cred că fac istorie. Poate chiar și fac, deși tot istoria ne demonstrează, la ani buni de la evenimente, că masele sunt scoase din scenă rapid, pentru a face loc primadonelor de vocație. Uneori, dacă mișcările populare nu sunt suficient de rapide, nu sunt “blitz-revolution”, primadonele își dreg deja vocea în culise când corul sclavilor e abia la jumătatea ariei (iar asta nici nu durează mult) și intră pe scenă cu puțin înainte de aplauze.
Un mesaj obsedant al unei anumite părți a analiștilor și specialiștilor în revolte populare a fost, încă din prima zi a protestelor din București, “Nu sunt organizați, nu știu ce vor, e nevoie de un lider!”. Nu, pe bune? Chiar e nevoie de un lider?
Cei care susțin asta au pierdut legătura cu societatea în care trăiesc. O societate care nu mai este ca cea de acum 22 de ani, nu mai este nici măcar ca cea de acum 5 ani. Este greu să mai strângi, acum, prea mulți oameni care să aibă 100% aceleași cereri. Dacă îi apropie dorința de a-l da jos pe Băsescu, îi desparte părerea despre drogurile ușoare. Dacă sunt de acord că Boc fură, nu vor putea cădea de acord asupra viitorului pe care trebuie să-l aibă Roșia Montană. Și așa mai departe. Dacă în acest moment în Piața Universității ai găsi un grup de 30 de oameni care să fie complet de acord asupra acelorași lucruri, ar fi un miracol. Dar asta nu descurajează primadonele care vor să devină lideri.
Profesioniștii nu fac, deocamdată, decât să scoată capul și să vadă dacă plouă sau nu. Dacă în același timp îi mai și vede lumea, e cu atât mai bine. Pripiții se bulucesc în bastoanele jandarmilor urlând că sunt pașnici, încearcă să facă rost de niște vânătăi care să-i legitimeze și, când nu sunt analiști la locul de muncă, se lasă intervievați de colegi, declarând că acum e OK, că “vorbim, ne-am strâns, începem să ne organizăm”. Ultimul lucru pe care aș fi vrut să-l văd e o organizare ca în ’90: cântam la semn, strigam la semn, îngenuncheam la semn și spuneam “Tatăl nostru” la semn, ca să dăm bine. Lozincile cam alea erau, nu prea aveai succes cu ceva nou, neaprobat de agora, iar dacă aveai altă părere lumea se uita urât la tine, ba îți lipeau și abțibilduri cu secera și ciocanul pe spate. Aparent, ar trebui să fie la fel ca să se simtă bine cei care se vor lideri. Sper să nu se ajungă, totuși, până acolo.
Dar undeva tot ajungem. Se spune că autorul inscripției – mult citată de către putere – “USL=PDL=Mizerie” ar fi Mircea Toma. Un reprezentant al societății civile, care vrea să ne transmită că partidele politice și-au trăit traiul.
E vremea societății civile. Mesia trebuie să se fi născut deja în ieslea unui ONG, sub privirile blănde ale vacilor și boilor de pe-acolo. Așa să fie, oare? Este societatea civilă salvarea României?
Dar cât de reformată este societatea asta civilă care cere reforma clasei politice? Nu cumva și acolo sunt aceiași oameni de 22 de ani? Nu ei, apostolii democrației, au încasat burse din Occident, au primit proiecte care, cumulate, se duc spre zeci, poate sute de milioane de euro pentru a implementa democrația și presa liberă? Se vede că banii au fost aruncați pe fereastră, câtă vreme ne punem întrebări asupra existenței democrației și câtă vreme avem certitudinea că presa lberă este pe moarte. Iar oamenii… Oamenii sunt aceiași. De 22 de ani. Văzând unde am ajuns, avem dovada că ei sunt la fel de ineficienți ca politicienii. N-au reușit să schimbe nimic altceva decât nivelul lor de trai. Dar, acum, ar vrea să preia conducerea și să ne călăuzească.
Sunt mulți, dar am să îi trec în revistă doar pe câțiva. Costi Rogozanu, revoltatul de stânga care, sub o șăpcălie ca a lui Lenin, vrea să organizeze Piața. Liviu Mihaiu, care pozează în activist de mediu și specialist în democrație, căruia nu i-ar strica un nou post, pentru că cel de Guvernator al Deltei fost cam scurt, și care are bădărănia de a se mira că oameni de 35+ din Piață știu ce a fost punctul 8 de la Timișoara. Bogdan Naumovici, co-semnatar al unui manifest prin care ar vrea să se pună, la rându-i, în fruntea schimbării pe el, omul a cărui moralitate în afaceri nu poate fi pusă la îndoială pentru simplul fapt că nu există. Mircea Toma însuși, pionier al oengismului, societar civil prin definiție, un om care știe bine de ce PSD=PDL=Mizerie, pentru că a obținut finanțări și de la ministerul turismului condus de Dan Matei Agathon, dar și de la ministerul muncii condus de Nelu Ioan Botiș. Alina Mungiu, fin analist, care poartă pe umerii săi fragili împingerea la putere a CDR, a alianței DA, repolitizarea departamentului de știri al TVR și câte și mai câte.
Ei sunt doar câțiva, dar mai sunt, în culise sau sub refelctoare, așteptând să plece figuranții pentru a primi ei aplauzele pe care nu le merită.
Poate că va veni, mai devreme sau mai târziu, momentul în care indignații reali vor alinia atât societatea civilă cât și clasa politică și vor cere lideri. Cei care se vor oferi voluntari ar trebui rugați să facă un pas în spate, stânga împrejur și s-o ia spre casă. Poate au treabă, iar istoria îi reține. Ce dacă nu va mai rămâne nimeni? Cred că acum există răbdare și sper că nu se va mai îmbulzi lumea să-și ia chip cioplit prost.