Se întâmpla cândva în vara lui 2008. Abia împlinisem 26 de ani, dar îl detestam parcă de o eternitate. La Parlamentul României, unde eram acreditat de la Academia Cațavencu, avea loc un turneu demonstrativ de șah. Celebrul Boris Spassky urma să se distreze, în cadrul unui simultan, cu o ceată de parlamentari și politicieni de top, printre care și Ion Iliescu.
N-aveam niciun interes pentru șah, iar prezența lui Spassky acolo, cât o fi fost el de celebru, mă lăsa rece. Eram curios însă, recunosc, să văd ce politicieni adună sportul ăsta și câți dintre ei vin pregătiți, cu zarurile la ei. Și mai eram curios, extrem de curios, să-l văd față în față pe Ilici. Ar fi fost prima mea ocazie și, după cum au dovedit anii, și ultima. Până la urmă, îi dădusem omului primul meu vot din viață, în finala cu Vadim.
Îmi făcusem de acasă niște scenarii despre cum voi fi ajuns în fața lui și cum îi voi fi privit secera și ciocanul din ochii ăia, poartă spre nimic. Aveam cuvintele la mine, un scenariu în care-l voi fi certat frumos, apelând la filosofi, rațiune și cuvinte meșteșugite, plus un al doilea în care golanul alfabetizat din mine ar fi înșirat toate înjurăturile auzite în copilărie, în cartierul din Alba Iulia, altoite cu cele din Pantelimon, unde îmi căram existența de câțiva ani. Aveam să o fac lată, eram decis și capabil, mai sigur pe mine ca un om beat care și-a găsit momentul propice să defuleze.
Eram emoționat și mă învârteam pe la eveniment de parcă așteptam nota de la un examen. Țin minte că a fost una dintre puținele dăți în care mi-am atârnat legitimația la gât. De regulă, o țineam în buzunar, scopul meu pe acolo fiind să pot ajunge cât mai aproape de politicieni, să trag cu urechea. Legitimația era un impediment, însă nu și de data asta. Voiam să știe că șiroiul de mui vine de la unu’ dintre ăia de la Cațavencu. În capul meu, părea că urma să le fac o favoare tuturor colegilor, fără să-mi dau seama că cei mai mulți, în special cei mai în vârstă, avuseseră o astfel de ocazie mult înainte ca eu să visez la ea. Stăteam ca pe ace.
După două mutări și niște aplauze/poze, Iliescu era gata să plece de la eveniment. Acum e momentul, mi-am zis, cu o voce internă apăsat motivațională. În timp ce pleca, l-am urmat și am urcat cu el în același lift. Era însoțit de un bodyguard mare cât o zi de salariu de judecător. Pe cât era de mic, era mai mare decât mine. Ilici, că bodyguardul, cum ziceam, părea că tocmai mâncase alți doi bodyguarji. L-am privit o clipă. Sau o eternitate, că nu mai știu. Părea, totuși, al dracului de mare, deși era mic. Sunt mic și eu, dar mă urcasem pe planurile mele de răfuială și injurii, ceea ce mă făcea să mă simt de doi metri. Și, totuși, eram mic. De îndată ce a trecut clipa aia de eternitate, m-am uitat în ochii lui și am zis: Bună ziua, domnule Președinte!
Un fior mi-a trecut pe șira spinării. La următorul etaj am coborât din lift și i-am lăsat să-și continue liniștiți drumul spre limuzină, sau unde dracu mergeau ei. Am stat câteva minute, privind în gol, apoi am căutat o baie în care să fumez. În timp ce trăgeam cu sete din țigară, mi-am zis în minte: Bravo, Cristorian, ai mers să joci șah ca un nebun și ai încheiat partida ca un pion!