Avantajul, la cărţile foarte bune de poezie, este că poţi cita orice şi de oriunde. Nu trebuie să sapi prin pagini în căutarea unei imagini norocoase, a unui vers reuşit şi a unei rime (mai interesează pe cineva rima, în poezia de azi?) insolite. Deschizi Frînghia înflorită* a lui Radu Vancu la-ntîmplare şi începi să citeşti:
„Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ cînd te lasă inima să-l visezi:// «Noi, cei visaţi de voi, ne înroşim de fericire,/ ne coacem la căldura visului vostru,/ se umflă încet-încet carnea pe oase// pînă cînd, poc! ca o floricică de porumb/ înfloreşte carnea în care am învăţat să urîm,/ sărind din tigaia de sicrie şi pocnind/ de capacul cerului. El ridică din cînd în cînd/ capacul tigăii şi priveşte fluierînd bucuros/ cum se rumenesc morţii-floricele// apoi, din mormintele pe care nimeni nu le visează,/ alege un fericit, îl scoate din sicriu/ şi-l pune să stea drepţi, ca soldatul în post,// şi să se gîndească la cineva drag;/ după care aruncă popcornul asupra lui,/ floricelele se lipesc de carnea zemoasă// pînă cînd mortul e o statuie din popcorn. (…)»”.
Aici poemul s-ar fi putut încheia, dar tînărul, încă-tînărul poet îşi rulează în continuare imaginarul feeric-morbid, de tragedie în secvenţe de cartoon: „Atunci pocneşte precum un dresor din degete/ şi îngerii se năpustesc ca nişte porumbei hămesiţi// asupra fericitului, ciugulesc uguind popcornul/ cu tot cu fîşii de carne, în patru minute mortul/ e o păpuşă din oase curate, cu ochii fără vise scoşi. (…)»”.
Performanţa autorului nu e doar aceea că-l pune pe Hitchcock lîngă Cristian Popescu şi trage drama lăuntrică într-o expunere cinematografică, într-un „film” de vizionat în familie. Ea poate fi cuantificată urmărind cu atenţie atît ansamblul poemului, cît şi fiecare vers. Vancu lucrează şi partea, şi întregul cu aceeaşi minuţie, făcînd un slalom imposibil pentru a nu deveni artificial.
Umplut cu nenumărate cărţi (autorul e unul dintre cei mai cultivaţi scriitori de azi), cu „rezolvări” expresive intrate în reflexul acţiunii poetice, Radu Vancu s-a confruntat cu un alt tip de dificultate decît cel ce se pune liricului „pur”, fără complicaţiile lecturilor sistematice. Acestuia din urmă îi este extrem de uşor să fie el însuşi, neştiind prea bine cum sînt ceilalţi… Lui Radu Vancu i-a fost mult mai greu (ca şi magistrului său, M. Ivănescu).
Frînghia înflorită impune un poet altfel.
* Radu Vancu, Frînghia înflorită, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2012.
8 vizualizări
