Un președinte plin de gaze

Săptămâna trecută, președintele Klaus Werner Iohannis, președintele tuturor românilor, a retrimis Parlamentului, spre reanalizare, Legea Off-shore. Adică acea lege care, printr-o surprinzătoare întoarcere de condei, a stabilit, în sfârșit, un preț cât de cât corect pentru resursele de gaze naturale ale României din Marea Neagră.

Pentru a recapitula puțin,

traseul Legii Off-shore a fost următorul: a fost propusă Parlamentului de către Guvernul Tudose. Senatul a votat o variantă extrem de defavorabilă cetățenilor României, aceștia urmând a-și ceda resursele pe mărunțiș, adică redevențe ridicole, care ar fi adus la buget prea puțini bani față de valoarea reală a resurselor respective. Președintele Senatului este – și era și la momentul votării legii – Călin Popescu Tăriceanu, omul care, din poziția de premier, a aprobat, în 2008, niște contracte de concesiune complet dezavantajoase pentru statul român. Concesionarii, având varianta Senatului, care le era favorabilă, au început să facă presiuni, în luna mai, pentru ca legea să treacă mai repede, în această formulă, care nu le aducea decât avantaje. Concesionarii au mers până acolo încât au fost prezenți la discutarea legii în comisii, ca să le amintească anumitor parlamentari către cine trebuie să meargă loialitatea lor. Surpriza a venit, în chiar ziua dezbaterii finale, de la Liviu Dragnea, care a dat peste cap complet legea. Întâmplător, de data aceasta, Dragnea nu a furat de la copii, cum le place onliner-ilor să spună, ci a promovat niște schimbări care ar aduce României în jur de 10 miliarde de dolari în plus față de cât ar fi vrut concesionarii să dea. Desigur, nu poți să-l declari erou pe Dragnea, pentru acest lucru, dar a fost un gest de politician român responsabil întâi de toate față de țara lui. Că a făcut-o pentru a negocia sau a făcut-o chiar în interesul țării, rămâne să vedem. Până acum, în povestea asta el a fost personajul pozitiv.

Ambasadorul SUA,

Excelența Sa nenea Klemm, a răbufnit, la un moment dat, spunând că legea, votată așa cum a fost votată, e dezavantajoasă pentru concesionari. Normal. Cei mai mari concesionari sunt americanii de la Exxon și cei de la Black Sea Oil & Gas, alături de partenerii lor ruși sau interpuși ai rușilor.

Vocile din mass-media online a României au sărit, imediat după votul final din Camera Deputaților, să plângă pe umărul greu încercat al concesionarilor. Ne pleacă investitorii, ni s-a spus, printre lacrimi de crocodil parșiv. Să plece, trebuia să fie răspunsul nostru, căci gazul acela rămâne acolo, nu se evaporă, nu se consumă singur. Peste ani, prețul gazului va crește, în timp ce prețul tehnologiei necesare pentru exploatări la mare adâncime va scădea. Dacă nu se grăbește să-și epuizeze acum resursele, așa cum ar vrea unii, România n-are decât de câștigat. Tot ce trebuie să facă guvernanții noștri este să aleagă bine momentul în care chiar dau liber la exploatarea hidrocarburilor din Marea Neagră: nu prea devreme, cât prețul lor e jos, nici prea târziu, când lumea a făcut deja schimbarea către alte tipuri de materie primă pentru obținerea energiei.

Klaus Iohannis a retrimis

Legea Off-shore în Parlament fără a se arăta precis nemulțumit de un anume articol. Nu, domnia-sa a dat-o la modul general și aburitor: “considerăm că legea supusă reexaminării se impune a fi reanalizată de Parlament din perspectiva stabilității și predictibilității pe termen lung a cadrului legal aplicabil acestui sector și pentru evitarea potențialelor efecte negative. Totodată, apreciem că prevederile legii supuse reexaminării ar trebui să cuprindă dispoziții clare, lipsite de echivoc și cu perspectivă durabilă, astfel încât să fie asigurat cadrul necesar dezvoltării parteneriatului stat-investitori, în sensul asigurării predictibilității necesare, iar economia românească să beneficieze pe termen lung de pe urma exploatării resurselor naturale din perimetrul Mării Negre”.

Nu este nimic nepredictibil în legea votată de Parlamentul României. Dar, ce să vezi, refrenul ăsta cu “predictibilitatea” este exact refrenul pe care-l cer de la lăutarii din presă și politică tocmai concesionarii. În 2008, sub Guvernul Tăriceanu, o firmă-paravan, Sterling Resources, despre care unii spun că ar fi fost o firmă de apartament înființată de vajnici ofițeri români, a obținut promisiunea că de veniturile din exploatare nu se va atinge nimeni o lungă perioadă. Cu această promisiune la pachet, insuficient reglementată, însă, Sterling a vândut totul către Exxon, BSO&G și alți doritori de profituri rapide și consistente. Practic, în ochii concesionarilor, mârșăvia Guvernului Tăriceanu de a vinde pe mărunțiș resursele țării nu trebuia sancționată, pentru că așa le pica bine concesionarilor. Poate că în momentul în care România va avea un șef al DNA a căruit loialitate să se îndrepte în primul rând către națiunea română, nu către ambasada care-i reprezintă pe concesionari, vom avea și un dosar serios “Sterling”.

Ca să ajute demersul lui Iohannis,

CEO-ul cel mai vocal și avântat dintre toți șefii concesionarilor a anunțat că onor compania pe care o reprezintă nu a găsit gaze în Marea Neagră sau, mai precis, nu a găsit gaze care să fie exploatabile avantajos.

Mark Beacom, CEO Black Sea Oil & Gas, subsidiara grupului american Carlyle, a anunțat, cu câteva zile înainte ca președintele să retrimită legea în Parlament, că BSO&G a avut insuccese pe linie, o sondă negăsind gaze deloc, alta găsind resurse “care nu s-au dovedit viabile economic. Este greu de crezut că aceste rezultate, dacă ele sunt reale, nu erau cunoscute și în iulie, atunci când s-a votat legea. Este mult mai ușor să credem, și mai aproape de realitate, că, pur și simplu, concesionarii încearcă să șantajeze statul român cu inexistența gazelor, în caz că nu scade prețul pe care trebuie să-l plătească românilor.

Totuși, în 2017, în februarie, același Mark Beacom anunța descoperirea de importante zăcăminte de gaze, de aproximativ 20 de miliarde de metri cubi, exact în perimetrul în care spune azi că nu există nimic.

Mark Beacom, însă, este un dedulcit al tragerii statului român pe sfoară, el fiind implicat în escrocheria gazelor din platforma continentală din perioada de început a acesteia. Astfel, până ca Sterling Resources, care a obținut un profit de minimum 600% din traficarea licențelor de explorare și exploatare, să-și vândă licențele către Carlyle, Mark Beacom a lucrat, prin intermediul Midia Resources, direct pentru Sterling. Când Carlyle a cumpărat licențele, l-a cumpărat și pe acest băiat deștept, plin de cunoștințe despre cum se trag sforile în lumea a treia, că doar n-a fost degeaba, timp de trei ani, vicepreședinte al companiei PetroKazakhstan.

Președintele nostru,

plin de gaze cum e el, e ușor de dus de nas. Poți să-i spui că Legea Off-shore lezează interesele americane, căci el nu va verifica atent nici cine e Mark Beacom, nici cine sunt partenerii de afaceri ai Exxon în Marea Neagră, nici pe cine slujește OMV. Dar asta e mai puțin important. Vom vedea, atunci când se va rediscuta în Parlament Legea Off-shore, dacă e posibil să cumperi întreaga clasă politică românească sau mai există, pe ici, pe colo, oameni care se gândesc și la viitorul nostru, al tuturor, nu doar la al lor, pe persoană fizică.