Mircea Cărtărescu este, înainte de toate, pentru românii mahalalei inepte, un necunoscut. Dacă numele său n-ar fi fost rostit și adus în moda vulgului de către președintele României, Mircea Cărtărescu n-ar fi fost niciodată o vedetă atât de mare cum este azi. Dacă, prin raportarea sa la politic, Mircea Cărtărescu nu ar fi fost extras de capriciile sorții dintre atâția alți poeți și scriitori talentați, numele său n-ar fi fost transformat în miză a pariurilor tabloide legate de șansele României la un premiu Nobel pentru literatură. Dacă niște dobermani de presă nu l-ar fi folosit – tot datorită celebrității sale – drept țintă vie a răzbunării pe elita autopromovată a regimului Băsescu, ar fi rămas doar unul dintre mulții scriitori cu rubrică în ziar.
Unii spun că Mircea Cărtărescu este cel mai bun din generația sa. Alții spun că este cel mai bun în viață. Eu nu sunt în stare să emit astfel de judecăți tranșante. Unele chestii scrise de domnia sa îmi plac, altele nu mă dau pe spate. Sunt un cititor de poezie mediocru și sunt capricios atunci când vine vorba de romane sau nuvele. Scriitura domnului Cărtărescu este însă, în mod clar, peste nivelul multor contemporani. Până când vine vorba de politică.
Acolo, poetul și prozatorul Cărtărescu uită că știe să scrie. Poate n-are timp, poate n-are nerv. E dreptul său să se implice politic și ar fi anormal să-l critici pentru asta, atâta vreme cât încă se mai țipă ipocrit că intelectualii nu se implică în politică. E grăitor pentru modul în care Mircea Cărtărescu a scris ani de zile despre politică faptul că cel mai bun text al său pe tema asta este “Baroane!”, o pastișă a celebrului “Baroane” scris de Tudor Arghezi. La Cărtărescu, textul a fost considerat atât de important, încât a dat și titlul unei cărți ce cuprinde o selecție a scrierilor sale din Jurnalul național. Destul de trist pentru cel considerat cel mai important creator în materie de literatură din ultimii 20 de ani.
Asocierea cu politicul atrage după sine, însă, și replică. În mintea greu de descifrat a creatorului sensibil, textele sale nu trebuie comentate, nu trebuie contrazise. De aici și reacția dezechilibrată la critică. Astăzi, la un an de când a fost luat în vizor de niște oameni care au văzut în el, absolut aiurea, răul absolut, Mircea Cărtărescu declară că s-a retras din viața publică, dar dă interviuri cu o frecvență mai mare decât înainte, când, chipurile, era activ. A ajuns să spună că “am fost eliminat din viața publică de la noi cu o brutalitate securistică, și nu mi-a luat nimeni apărarea. Cei din lumea culturală m-au tratat la fel”. Asta în condițiile în care reviste întregi, site-uri și emisuni de televiziune de zeci de ore, însumat, nu se ocupau atunci decât cu apărarea lui Cărtărescu. E o formă de aroganță tristă și ingrată, căci a spune despre Pleșu, Liiceanu sau Tismăneanu că sunt nimeni înseamnă să dai apă la moară detractorilor tăi, care spuneau exact același lucru. A ajunge să spui că “îmi ignor compatrioții la fel de mult cum mă ignoră și ei pe mine. S-au rupt legăturile, nu mai am nimic să le spun” este, iarăși, o infatuare majoră, altoită pe un martiriu voluntar infantil. Poate drama e reală, poate poetul, prozatorul și publicistul din Cărtărescu nu mai au nimic de spus. Dar nu compatrioții sunt de vină pentru asta. Și nici victimizarea nu e soluția. Treziți-vă, domnule Cărtărescu. Priviți cu recunoștință la cei care, cu adevărat, v-au luat apărarea, necondiționat. Căci mai aveți multe de învățat de la dânșii. Nici ei nu mai au, de ani de zile, nimic nou de spus, dar asta nu-i oprește să scrie în continuare.