Un veac de Securitate

Matusalemicul Bălăceanu-Stolnici, boierul făcut de Academia Română nemuritor, a împlinit veacul înainte să moară. Un veac lung și încăpător, în care neurologul, gerontologul, ciberneticianul și boierul care l-au alcătuit au reușit să toarne, neobosiți, fapte și, mai ales, oameni. Constantin Bălăceanu-Stolnici s-a tras dintr-un neam vechi, așa cum se trag toți ceilalți oameni de pe pămînt, care însă n-au făcut din asta un motiv de laudă. Primul strămoș pe care îl consemnează arborele familiei ar fi cneazul Balaci, la 1283, dar între noi fie vorba nu există nici o dovadă că acel Balaci n-a fost, de fapt, străbunul unui mare fotbalist de la Universitatea Craiova. La urma urmei, între bătrînețea celor două familii, a marelui Ilie și a Bălăcenilor, singura deosebire e atenția pe care aceștia din urmă au dat-o actelor.

Constantin Bălăceanu-Stolnici s-a născut în 1923 și nu trebuie lăsate deloc la o parte meritele lui școlare și universitare, care s-au arătat încă din liceu și pînă la momentul marilor turnătorii. Omul a fost un student ambițios și un cadru universitar tenace, a obținut diplomele, doctoratul și celelalte titluri academice cu o ușurință uimitoare, reușind să străpungă, chiar în cumpliții ani ’50-’60, zidul de suspiciune ridicat de comuniști în fața intelectualilor cu trecut burghezo-moșieresc. Poate că, fără ca CNSAS s-o fi aflat din arhive, Costică a turnat încă de pe atunci, căci, chiar dacă a fost îndepărtat cîțiva ani de la catedră, a fost lăsat să urce în carieră în spitale, ca medic primar și șef de secție și, în cele din urmă, director.

La începutul anilor ’70, steaua lui Bălăceanu-Stolnici începe să lumineze ca o veioză de interogatoriu. Costică devine turnător la Securitate la cererea lui, scrisă de mînă și formulată ca o ofertă de servicii. Organele erau înștiințate de foloasele pe care le-ar obține cu un asemenea informator de elită, cu acces în sînul intelectualilor din țară și din străinătate. Sub numele de cod Laurențiu, pagini întregi despre lumea științei, artei și literaturii sînt predate Securității, în timp ce semnatarul e promovat șef de secție la Institutul Național de Gerontologie, inventat, fondat și condus de Ana Aslan. Odată ajuns acolo, primul lucru pe care-l face Bălăceanu-Stolnici între două turnătorii e s-o sape pe Ana Aslan. El se autopropune ca succesor al savantei care, după părerea lui, se încăpățîna să nu îmbătrînească folosind în exces propriile terapii.

În această epocă fastă a carierei, Bălăceanu-Stolnici scrie cărți de specialitate, studii de medicină și istorie cot la cot cu Laurențiu care scrie mii de pagini despre dușmanii poporului. Pe baza delațiunilor lui, Securitatea află schema apartamentului în care locuia redactorul Europei Libere Vlad Georgescu, care e ucis, se crede, prin iradiere de oamenii lui Ceaușescu.

Laurențiu coabitează cu profesorul universitar, turnătorul se împacă bine cu inventatorul terapiilor neurologice, omul fără morală își împarte timpul cu teoreticianul proceselor cibernetice. În Bălăceanu-Stolnici se adună mereu două ființe, una ascunsă sub blana celeilalte: un infam acoperit cu diplome de merit.

Aerul de boier străvechi, liberal, descendent pe cale de dispariție al unei specii de aristocrați interbelici, a făcut din Laurențiu o vedetă de televiziune. Presa l-a îmbrățișat după revoluție, l-a aplaudat, l-a intervievat, l-a transformat într-un simbol al vechii decențe, al culturii și eleganței de altădată.

În 2007, însă, o ziaristă – Mirela Corlățan – a dat peste el în arhivele CNSAS. Cîteva zile, lumea s-a mirat cu jumătate de gură. Apoi, în doi-trei ani, boierul a triumfat. Laurențiu și-a pierdut urma, iar aristocratul cu baston și monoclu, cu barba tunsă în stilul Brătienilor, a scos iar capul. Nu s-a grăbit – în fond, avea la dispoziție o viață lungă –, dar, încet-încet, a redevenit model. N-a putut trăi mai mult de un secol, iar asta, spre regretul lui, l-a scutit de multă glorie.