În 1995, deveneam, dintr-un nimeni gălăgios, ditamai vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor. De curînd, un vechi amic m-a tras de urechi, că n-aș fi dat pe acolo și nici n-aș fi plătit cotizația. Dar ce e adevărul? Poate că funcția asta îi dă omului un ghiont interior, îi ia nasul la purtare și-i schimbă fățăul în ochii prietenilor.
Mă simțeam responsabil de bunul mers al lumii (apăruse ASPRO și războiul era-n toi). Oricît m-aș peria singur, Caragiale, de sus, mă mustră: "(cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetățeni!… Fraților!… (plînsul mă îneacă) Iertați-mă, fraților, dacă sînt mișcat, dacă emoțiunea mă apucă așa de tare… pentru a vă spune și eu… (plînsul mă îneacă mai tare)…" Mă rog, n-am fost un vice ca toate viciile.
Între toate, țin minte vizita lui Jean Starobinski, în 1996. Pentru un filolog ca mine, asta era suprema întîlnire. Era sîmbătă și toată Uniunea era goală. Sarcina mea era să-i arăt rapid România, apoi să prînzim, înainte ca El să plece. Mă fîstîcisem. Făceam vocalize în franceză și, deși îmi repetasem că "i"-ul lui intern se pronunță ca "i"-ul românesc, tot Starobenschi am pronunțat. Era însoțit de familie și, împreună cu Gabi Preutu, care avea să facă pe șoferul, i-am făcut traseul. Unul invers: din prezent pînă-n trecut, adică din Militari pînă-n Cotroceni. Ce i-am bîiguit, ce nu, naiba știe, elvețianul a părut mișcat: nu eram chiar sălbaticii Europei. Avusesem ghinion.
Apoi ne-am așezat la masă, în biroul președintelui. Masa a fost excelentă. Atunci, Starobinski și-a privit soția și a întrebat (în fine):
— Și care e numele dumneavoastră?
