Da, am fost, dracu’ știe de ce, și vicepreș al USR, între ’95 și ’97. Dracu’ știa el de ce: cică luasem eu steagul redutei (croaziera de pe Mediterana) și, cu el străpuns de glonțuri, nu mă prăbușisem în șanț. Servisem obștea cu glorie, cinste și dîrzenie. Atît poetic, cît și sexual, umoristic, aventuros, camaraderesc, vizionar, diplomatic și fără rău de mare. Există și o parte neplăcută a poveștii. În clipa în care Ulici mi-a propus-o, vechii mei amici de generație s-au supărat pe mine și m-au urecheat. Apoi m-au renegat. Nu-i bai. Vreo cinci ani mai tîrziu, beam din nou la aceeași masă.
Dar cum s-a-ntîmplat, că nu-i posibil ca un neica nimeni (adică eu) să acceadă chiar la asemenea funcție! Privind în prezent, conducerea actuală are numai soldați loiali, care nu ies din cuvîntul marelui strateg și șef. Atunci erau vremuri grele, se închiseseră gazul și lumina, iar Uniunea era în faliment. Tot patrimoniul urma să se întoarcă la stat. Probabil că așa urma să se întîmple dacă marele maestru al combinațiilor, Ulici, n-ar fi acces la putere în absența oricărei alte voințe. Cine și-ar fi legat glezna de o ghiulea? Nimeni! Iată însă că, semnînd un contract fabulos pentru vremea aia, de cam 360.000 $ pe an, cu o firmă israeliană de jocuri de noroc, Ulici avea să obțină și recunoașterea, și puterea. Odată cu asta, începea și războiul pe viață și pe moarte cu ASPRO. De multe ori a propus, prin consilii, să aleagă insurgenții: ori cu slănina-n pod, ori cu sufletu-n rai. Cei care văzuseră stingîndu-se luminița de la capătul tunelului aveau vîntu-n pupă și erau nervoși: „Să-i belim!”. Iar cînd se ia de brațetă cu resentimentul, răzbunarea e ca mierea. Acum, după douăzeci de ani, îmi pare bine că am fost „sentimental” și „non-violent”. Mi-am folosit puterea naivă de convingere și, doi ani de-a rîndul, totul a rămas în coadă de pește. Hulpavii de azi execută tot ce mișcă. Mai tîrziu, Mircea Nedelciu avea să moară în condiții dramatice, iar securea războiului a fost îngropată. În definitiv, se luptaseră doi oameni de o inteligență vitriolantă. Și așa avea să rămînă, îngropată, pînă cînd fondatorii ASPRO, acum oameni în floarea vîrstei, vor fi uitat că au fumat pipa păcii.
Cam așa s-a terminat și mandatul meu. În liniște. Dna Magdalena Bedrosian (Cartea Românească) mă acuzase că am un salariu prea mare. M-am simțit ultragiat, nefericit și cu dor de ducă. Așa că am hotărît să plec pîș-pîș. În primăvara lui ’97, am participat cu entuziasm la ședințe, colocvii, adunări și dezbateri. Se punea de o Adunare Generală. Se făceau liste cu delegați, cu reprezentanți, draci, laci. Totul era gata. Spre deosebire de prezent, pe vremea aia stăteam cu ochiul pe legi ca pe butelie. Între timp, din moștenirea lui Ulici s-a ales praful.
Că tot vorbesc de el, Laurențiu s-a întors brusc din drum: „Iarule, te-am uitat, unde te-ai ascuns, nu ești pe listă!”. Am zîmbit. Eram, din nou, un om liber.