Unde greșim când vorbim despre conspirații

Cosmin Prelipceanu observa cu regret că incidentele violente din ziua de Paște au apărut chiar în acele comunități needucate, pline de oameni naivi, care pun botul la toate conspirațiile de pe Internet apropo de coronavirus. Aici se ascunde un mod greșit de a vedea manipularea și fake news-urile. Ele ar fi, potrivit concepției comune, niște povești cu care-i duci de nas pe ignoranți, niște viruși informaționali de care mintea lor needucată nu poate să se apere. Presupoziția de la care se pornește e că elementul care-i face pe oameni să creadă în conspirații e naivitatea.

E o poveste frumoasă despre conspirații,

pe care o credem din mai multe motive. În primul rând, ne face să ne simțim mai deștepți, ne dă impresia că nu suntem la fel de ușor de păcălit ca naivii care pun botul la orice fake news. Apoi, ne place să ne gândim la conspirații ca la niște povești trăsnite, scoase din burtă. E mai amuzant și îți permite și ție să faci tot felul de conspirații ironice, pentru efectul de glumă.

De fapt, conspirațiile apar din scepticism, nu din naivitate. Ele sunt expresia primelor intuiții pe care le avem, atunci când nu ținem cont de tot eșafodajul științei moderne. Sociologul francez Hugo Mercier observă că nebunia despre cum vaccinurile sunt nocive nu a apărut odată cu Internetul, ci este la fel de veche ca și vaccinarea. Ea derivă din repulsia instinctuală față de ideea că introduci o substanță necunoscută în corpul unui copil sănătos. Nici cunoașterea din spatele imunizării și nici argumentele științifice nu-i vor convinge pe antivacciniști. Elementul care lipsește în cazul lor e încrederea că statul nu le vrea răul. Probabil că sunt mulți care acceptă ideea de vaccin fără să știe cum funcționează un virus și cum ne imunizează vaccinul împotriva lui. Totuși, acei oameni cunosc alți oameni care înțeleg mai bine acest principiu și în care au încredere personal. Au fost expuși la un sistem de educație care i-a convins că e onest în stabilirea adevărului, măcar în linii mari. Cunoașterea are o bază socială care e mult mai importantă decât înțelegerea rațională, la nivelul fiecărui individ.

Luați la bani mărunți, mulți n-ar ști să explice,

cu argumente care depășesc percepția imediată, de ce Pământul e rotund și cum funcționează un vaccin. Diferența dintre ei și comunitățile care cred ușor în conspirații ține de relația pe care o au cu statul. Romii, de exemplu, au toate motivele să nu aibă încredere în stat. Statul român i-a deportat și a încercat să-i extermine. Mai înainte de asta, i-a ținut în sclavie. După ce-a abolit-o, a avut grijă să-i mențină la marginea societății. Poliția intervine brutal pentru probleme pe care în cazul majoritarilor le abordează altfel. Dacă un român vorbește despre Poliție într-un live pe Facebook e pamflet. Atunci când vorbește un rom e ultraj și amenințare.

Teoria conspirației nu reprezintă un eșec cognitiv, ci unul social. Nu prostia duce la răspândirea conspirațiilor, ci lipsa de încredere. Mare parte din cunoașterea noastră derivă din încrederea pe care o avem în niște oameni care au aprofundat niște subiecte și le-au înțeles mai bine decât am fi putut s-o facem noi. Nici măcar în cazul acestor oameni cunoașterea nu e strict individuală. Și ei, la rândul lor, se bazează pe încredere pentru domeniile pe care nu le-au putut aprofunda personal. Însă atunci când încrederea în sistem devine șubredă, ne retragem pe pozițiile anterioare. Cu alte cuvinte, ne folosim de intuiții pentru a explica lumea, iar teoriile conspirației sunt, de fapt, variații ale acestor intuiții.

Comunitățile la care se referea Prelipceanu sunt formate nu din naivi, ci din persoane foarte sceptice. Statul le-a dat mereu motive să creadă că nu le vrea binele. Prin urmare, sunt receptive la orice semnal de alarmă pe care-l întâlnesc pe site-urile de conspirații. Credulitatea legitimă a majoritarilor e un lux pe care nu și-l pot permite.