În 2012, USL a venit la putere cu promisiunea că va reîntregi salariile. Acum poate părea un program lipsit de pretenții, dar trecuseră deja doi ani de la tăierile Guvernului Boc și bugetarii tot mai așteptau să revină la lefurile inițiale. Disperarea poate lua forma unor cerințe foarte mărunte.
Puține gesturi electorale exemplifică mai clar ideologia PSD
decât această promisiune de a reîntregi salariile. E vorba de acel mix unic de conservatorism și politici sociale pe care l-a avut întotdeauna și care face din partid un animal atât de ciudat. Pe de o parte, alianța în care se afla atunci PSD arăta o preocupare justificată pentru săraci. Doar că ea nu se grefa pe un elan progresist, de a extinde niște drepturi sau de a modifica structura redistributivă a societății. Mai modest, venea doar cu mirajul unui moment anterior, pe care-l stricase Guvernul Boc prin măsurile de austeritate. Programul electoral al USL era un fel de ”Make Romania great again!”, doar că la o scară mai mică.
La mijloc era o nostalgie precisă, după o epocă extrem de recentă,
când țara abia intrase în UE, economia creștea și consumul aglomera hypermarket-urile. Tot nostalgie arată și accesele naționaliste de-acum ale lui Liviu Dragnea și micile lui crize de independență față de Bruxelles. Campania lui Ponta din 2014, cu sloganul ”Mândru că sunt român”, ar trebui să rămână ca un monument al neadecvării politice. Mândria de a fi român e bună, poate, când vine vorba de olărit sau de porți maramureșene, dar politic n-am spus niciodată mai nimic relevant în zona democrației și-a liberăților. Dimpotrivă, dacă te uiți la istoria ultimilor o sută de ani ai mai multe motive să te rușinezi că ești român decât să fii mândru. Nu e ca și cum România ar avea o lungă tradiție a toleranței și a democrației, pe care trebuie s-o recuperăm acum printr-un nou guvern PSD. E de ajuns să citești despre masacrul de la Odessa sau despre pogromul de la București ca să ți se pară un idiot sinistru orice politician care trâmbițează electoral mândria de a fi român. Până să ne mândrim iar cu românitatea, trebuie să înglobăm în palmaresul nostru și puțin regret pentru crimele alea și o recunoaștere mai vocală a lor.
Nostalgie e și-n spatele referendumului
pentru definirea familiei în Constituție, doar că aici e vorba de ceva mai special, aproape paradoxal. E o nostalgie după o perioadă care nici măcar n-a trecut. Nu e ca și cum s-ar propune revenirea la o epocă în care se căsătoreau doar bărbat cu femeie. Acea epocă e acum, nu-i nevoie de nici o revenire. Referendumul, susținut explicit de Dragnea, își propune să ne scape de ceva ce nici măcar nu există, deși ar trebui. E mai mult o măsură de precauție. Unii vor să se asigure că aceste căsătorii între persoane de același sex nici nu vor fi posibile, chiar dacă vremurile continuă să se schimbe la fel cum s-au schimbat până acum.
PSD pare să nu funcționeze electoral în lipsa nostalgiei,
iar nostalgia e periculoasă politic, chiar și atunci când are intenții bune și nu e neapărat naționalistă sau homofobă. Ea se referă, inevitabil, la un moment anterior, în care drepturile civile nu erau la fel de extinse ca azi și oamenii erau indiferenți la forme de opresiune care acum ni s-ar părea stridente. Nu poți să fii nostalgic după anii ’30 fără să te zgârie pe creier antisemitismul vremii. Nu poți să invoci o Românie independentă de UE și să nu te întrebi ce anume din trecutul nostru ne recomandă pentru democrație și liberalism.