Un film bun duce uneori la o continuare și mai bună. A arătat-o Imperiul contraatacă, a dovedit-o Nașul 2. Dar, cum Hollywood-ul nu e pavat din metru în metru cu Imperii și Nași, regula rămîne: sequel-ul e o clonă diluată a originalului, iar continuările ulterioare se scurg într-o baltă de toată jena, menită să stoarcă bani din nostalgie. Vezi Shrek the turd. Nu, nu e scris greșit.
Asta e foarte ciudat în cazul filmului de față. După două titluri mediocre, previzibile și uitabile, astrele s-au aliniat, kung-fu-ul a devenit puternic, feng-shui-ul a găsit armonia perfectă. Și rezultatul a ieșit admirabil.
Kung Fu Panda 3 păstrează canonul clasic (vine antagonistul, e fioros, bate pe toată lumea, eroul parcurge traseul inițiatic și învinge pentru că a fost mai întîi învingător în lupta cu sinele), dar acum firul narativ curge fin, elegant, natural. Fără smucirile date de rețete tîmpe, fără conflicte artificiale, fără secvențe menite să fie doar niște predici plictisitoare din zona corectitudinii politice. Și, cel mai important, deși umple cadrul cu panda grăsuni, povestea reușește admirabil să rămînă fără burți.
În plus, dacă tot a ratat calea spre mediocritate, scenariul insistă să aibă haz. Să ducă situația pînă la limita ridicolului și să țopăie fericit pe linia asta fină, fără teamă că ar putea cădea în penibil. De fapt, chiar dacă ar pica, probabil că ar pluti în slow-motion, în maniera clasică a unui anime, și s-ar redresa în ultima secundă.
Sigur, pe ici, pe colo, povestea atinge teme mai serioase și, spre uimirea mea, o face grațios. O replică, o modulație vocală, un cadru aranjat, o secvență muzicală de fundal spun în trei secunde ceea ce un discurs sforăitor n-ar reuși în cinci minute. E și ăsta un mod plăcut să-ți aduci aminte că filmul e o artă și că, uneori, impresionismul bate măr pedanteria cu o simplă petală.
Rar am mai văzut într-un film – mai ales într-unul de animație, destinat unui public mult mai puțin pretențios – atîta grijă pentru detaliu. Vizual, am apreciat în special alegerile cromatice, care transformă un cadru – foarte bun, de altfel – într-un adevărat tărîm de basm. Și, cum doar atît nu era destul, muzica vine să completeze un tablou care mesmerizează simțurile. Filmul știe să hipnotizeze și, dacă se întîmplă cumva să auziți un cotcodăcit din sală, să știți că s-ar putea să nu fie neapărat o boxă rebelă pe care a luat-o în stăpînire maestrul în stilul cocoș.
Urmează să apară voci care să comenteze că filmele anterioare erau mai bune pentru că șablonul era mai clar, pentru că avea conflicte mai simpliste, pentru că arunca inamici cu găleata pe ecran. În principiu, pentru că, spre deosebire de al treilea, erau fățiș echivalentul unei șaorme înecate în sos. Foarte corect. Kung Fu Panda 3 e net superior pentru că nu vrea să fie nici impresionant, nici moralizator, nici. E poate unul din puținele filme din ultimii 15 ani care vrea doar să ofere o călătorie frumoasă într-o lume fantastică.
Kung Fu Panda 3. R.: Alessandro Carloni, Jennifer Yuh. Cu: Jack Black, Bryan Cranston, Dustin Hoffman.
Filmul este exceptional.
Ca sa ai o experienta completa si perfect logica filmele ar trebui vazute in ordinea 3,1,2 .