S-o spunem de la început: Augustin Buzura n-a dat informații scrise la Securitate. A purtat însă lungi discuții cu ofițerii. De la înălțimea lui de scriitor publicat în anii în care erau publicați doar cei care cîștigau încrederea cenzurii, li s-a adresat securiștilor cu prietenie, ca unor egali, i-a invitat la el acasă, le-a arătat manuscrisele, i-a rugat să-i facă rost de o casă mai arătoasă în Cluj și să-l ajute să se mute în București. Din dosarele în care apare cu nume conspirative – Gusti și Oșanu – nu răzbate, însă, nimic care să-l acuze cu adevărat. E destul de clar, de pildă, că nu a făcut poliție politică. În același timp, un scriitor de succes ca Augustin Buzura, cu influență în societate, nu avea cum să fie lăsat în pace de Securitate. Prezența lui în documentele Securității e, astfel, explicabilă fără ca el să fie un turnător cu note informative și angajament.
Vorbim despre un scriitor important, unul dintre cei mai talentați romancieri din epoca socialistă. De profesie medic psihiatru, și-a luat licența cu o lucrare originală, Shakespeare în psihiatrie. Dar a a renunțat repede la medicină ca să se dedice scrisului. Nu era un moment bun. În anii ’60, scrisul trebuia pus în slujba poporului și a revoluției socialiste. Publicau doar autorii adăpați la valorile lui Hrușciov și hrăniți cu ideile lui Gheorghiu-Dej. Cu toate astea, Buzura a arătat de la primele fraze abilitatea de a se strecura printre aceste pietre de hotar și a reușit să-i păcălească pe cerberii cenzurii la fiecare carte. Romanele lui au avut succes de critică și de public și, pentru că autorul se pricepea la stilul aluziv, treceau ca dovezi de rezistență împotriva regimului. Augustin Buzura avea o imagine de disident discret, de scriitor cu finețe subversivă, pe care cititorii îl răsfoiau cu plăcere și înfrigurare ca să descopere micile îndrăzneli la adresa comunismului.
Atît maiorul Oprea Florian, cît și colonelul Merce Ilie, care-l aveau în lucru pe Buzura, vorbesc despre relații calde cu autorul. Se vizitau, se întîlneau în oraș, discutau probleme generale ale socialismului. Buzura le dădea cărți cu dedicație, le scria scrisori de mulțumire cît se poate de lingușitoare, iar securiștii îl elogiau în rapoartele către superiori. Uneori, spun rapoartele, Gusti „a relatat unele aspecte cu caracter operativ“, adică fapte, date, nume și prenume. Alteori, aceste rapoarte spun lucruri incendiare: „A.B. este în contactul organelor noastre, demascînd uneori poziția și activitatea negativă a unor personalități din mediul scriitoricesc“.
Cu toate astea, la sfîrșitul zilei se constată absența unor documente produse de mîna scriitorului. Se poate spune că Augustin Buzura a trecut la proba scrisă. Dacă a avut probleme, le-a avut la oral.
El rămîne un scriitor important în literatura anilor ’60-’90, cu merite culturale care depășesc paginile cărților sale. A fost decorat de Nicolae Ceaușescu în 1971 și de Ion Iliescu în 2000 cu aceeași medalie, „Meritul Cultural“.
