Marea amăgire post-decembristă a început, dacă ne amintim bine, cu Ion Iliescu președinte și Petre Roman prim-ministru. Tocmai o rupeam sângeros și violent cu regimul comunist, dar în fruntea țării aveam doi descendenți ai unor comuniști de frunte, ilegaliști și beneficiari, ulterior, ai unor funcții în cadrul regimului.
Așa s-au clădit capitalismul, democrația și anticomunismul românești de după 1989: în casele și uneori chiar în brațele foștilor comuniști și securiști, care nu numai că n-au fost forțați să facă un pas în spate, dar li s-a și întins covorul roșu spre cele mai importante funcții în stat, spre cele mai bănoase lichidări ale industriei și economiei, spre conturile din Elveția și plajele de pe Riviera franceză.
În timp ce copiii comuniștilor s-au orientat spre afaceri, având drumurile bătătorite, relațiile și banii dispăruți ai Partidului, copiii securiștilor s-au orientat spre politică.
Fii de generali de Securitate au ajuns șefi de partide și candidați la președinție (Geoană), primari și candidați la președinție (Oprescu). Copiii unui căpitan de Securitate au fost unul primul comisar european din partea României, altul președinte de partid și premier. Alți copii de foști ofițeri, turnători sau acoperiți ai Securității au fost miniștri în cabinetul Cîțu (cel puțin trei, unul dintre ei, Claudiu Năsui, fiind fiul și nepotul celor care au dat primul mare tun post-1989, cu afacerea Motorola).
În fapt, îi găsești peste tot, în toate partidele. Au fost și sunt în PSD, la fel cum au fost și sunt în PNL și cum au fost chiar și în PNȚ-CD. Sunt în USR și, ca să nu se supere nimeni, sunt și prin AUR, cum mai găsești, discreți, și în UDMR. De UNPR nici nu merită să mai pomenim, căci acolo civilii erau rari.
Dar asta-i țara în care un fost procuror general a lucrat el însuși cu Securitatea, contribuind la suferințele unor deținuți politici, iar un fost președinte a fost el însuși un turnător ordinar, asemeni guvernatorului BNR.
Așadar, în țara asta, de ce ministrul Sănătății n-ar fi și el urmașul unui maior de Securitate, torționar implicat în schingiuirea țăranilor care se opuneau colectivizării, chiar dacă nu există dovezi că ar fi fost implicat și în uciderea a 23 de țărani răzvrătiți, căci fusese dat afară cu două luni înainte de evenimente.
Vasile Dîncu, colaborator discret al noii Securități, îi găsea scuze colegului de partid, explicând, cumva poetic, faptul că acesta s-a făcut medic pentru a spăla din păcatele tatălui. Dar Rafila junior nu are de ce să-și renege tatăl sau să se simtă vinovat de trecutul acestuia. Nu e ca și cum și-ar fi făcut studiile în Franța pe banii Securității, nu e ca și cum ar fi fost împins în față, în politică, de tatăl său, fost bancher al Securității, cum este cazul altora. Întrebarea este de ce, totuși, a simțit nevoia să intre în politică. De ce n-a rămas specialistul, tehnocratul pe care ni-l vinde toată lumea? Avem oare vreo șansă să prindem ziua în care în partidele din România nu va mai exista nici un fiu sau nepot de fost securist, de torționar, când țara va fi condusă de oameni care nu pot fi manevrați și ținuți sub control cu amenințarea dezvăluirii trecutului înaintașilor sau chiar al lor înșile?
Ce naste din pisica soareci maninca…un gaozar…ce, aveati alte asteptari?