De când mă știu am fost ferit de accidente. Nu datorită grijii excesive, ci printr-un noroc cosmic. Au trecut zeci de mașini la un milimetru de mine, am ratat sute de trepte lipsă. În ziua când mă mutam cu foștii mei colegi de apartament într-un bloc interbelic, am băgat mâna, fascinat, printre gratiile spiralei de metal care înconjura liftul. Mi-am retras-o leneș cu o fracțiune de secundă înainte ca ascensorul să coboare peste ea și să o strivească de bara orizontală de dedesubt.
Mutatul are, așa, un fel de piază-rea pentru mine. Azi m-am mutat din nou, de data asta într-un bloc cu lift comunist. Nici mașinărie impasibilă, nici finețe luxoasă de hotel. Scosesem ușițele din balamale pentru ca biroul pe care îl căram să încapă. Abia după ce am închis ușa principală mi-am dat seama că mâinii mele îi lipsește fix un semiton ca să atingă octava perfectă între cele două țumburușuri de sus care trebuie să stea apăsate în timpul călătoriei. Așa că mi-am proptit una din ușițe de picior, astfel încât cârligul de metal din partea de sus să țină apăsat pe butonaș.
Un sfert de etaj mai sus, colțul ușii, ieșit prea în afară, se înfigea brutal într-un zid dintre lift și uși, iar colțul de jos al ușii, în laba piciorului meu. Piciorul meu declanșase mecanismul de oprire automată a liftului. Am urlat, crezând că mi-a venit și mie rândul în Final Destiny. Cu calmul în fața morții am coborât la următorul etaj, să verific dacă sunt mutilat pe viață, dacă am ketchup în pantofi. Din fericire, n-am rămas decât cu niște contuzii. Pot să mișc degetele cât de cât și deja a început dezumflarea. Tot ce zic e că de lifturi deja mi s-a acrit. La următorul accident aș vrea și eu un pericol care se mișcă pe orizontală.
nicio vizualizare
