Îi luase partidul dreptul la semnătură lui Vadim Tudor după ce se plînsese sus de tot șef-rabinul Moses Rosen că-l atacase CVT-ul într-un volum de poezii.
Umbla Vadim prin redacții ca milogul cu pantahuza și se căina. Că el, ca Eminescu, scrisese o poezie cu cîrlig liric și rabinul o luase drept atac la persoană. La ce mai era cenzura în țara asta, dacă nu te puteai bizui pe ea la o adică? Dacă-i transmitea cenzura: Vadim, nu-ți publicăm poezia asta, că-i cu atac la persoană și-o să-l deranjeze pe Moses! – ar fi înțeles. Dar nimic! Îi aprobase poezia, de trăsese rabinul concluzia eronată că el ar fi antisemit. el, ca poetul, avîntat, dar cenzura ce păzise!? Aproba versuri antisemite? Sau nu erau antisemite și-l reclamase Moses de pomană? Dacă a văzut că pe partea asta nu răzbește, i-a trimis Vadim vorbă rabinului că-l persecutau autoritățile de la o neînțelegere. Mai trec, așa, cîteva luni, timp în care el publica în Săptămîna, cu pseudonim, și se oprea o dată la trei zile să ofteze la intrarea în templul mozaic de lîngă Sfînta Vineri, să-l vadă lumea, de s-a înmuiat rabinul. Forurile l-au mai perpelit însă vreo lună pe CVT, cît să-i treacă lui Vadim ideea greșită că iertarea i se trăgea de la vreo minune săvîrșită de Moses, nu de la partid
