Cînd am vorbit cu Vasile Ernu despre acest interviu, nu dormise de o săptămînă. Momentul cînd Putin și-a trimis trupele în Ucraina l-a găsit cu ochii deschiși căutînd știri despre ceea ce se întîmpla. Vasile a scris primul, în Libertatea, că Putin va trebui predat Tribunalului Penal Internațional de la Haga pentru a fi judecat pentru crime de război.
Cristian Teodorescu: Ți-ai închipuit, cînd Putin a invadat Crimeea, că noul țar roșu va începe război cu întreaga Ucraină?
Vasile Ernu: Recunosc că pînă în ultimele cinci zile înainte de declanșare am spus că „nu va fi o invazie masivă“. Mă așteptam la mici intervenții hibride, dar la o intervenție pe scară mare, nu. Am crezut foarte mult în găsirea unor căi diplomatice, raționale și pașnice. M-am înșelat. Există un puternic sentiment amestecat: rușine, vinovăție, responsabilitate, frică, teamă. Totul unit într-un sentiment vîscos de neputință. Toți ne întrebăm: cum de-am ajuns aici, cum de s-a ajuns aici? Ce le spunem copiilor noștri? Ne macină o vinovăție și o rușine neputincioasă. Și o obligație ne frămîntă și mai neputincioasă.
Am văzut la televizor multe războaie – Afganistan, Golf, Iugoslavia, Siria, Georgia. Dar asta era undeva departe, cu necunoscuți. Nu am simțit asta. Spre rușinea mea, chiar dacă cele din Afganistan și din Iugoslavia m-au înfuriat. Am avut în familie un veteran din Afganistan fără voia lui. A ocolit subiectul, nu-mi povestea. Eram un copil: îmi amintesc doar că mama, noaptea, plîngea și se ruga. La noi, bătrînii veterani de război aveau acest obicei: ruga pentru pace. Ca un ritual de pace, de izgonire a furiei războiului. Se termina mereu cu „Doamne, orice năpastă putem trece numai să nu fie război!“.
Eu nu am avut inițial niciodată asta cu mistica. Credeam în rațiune: noi nu vom trece pe aici, îmi ziceam. Dar acum, cînd văd că rațiunea este falimentară, parcă are noimă. Doar că noi nu mai sîntem capabili de nimic, nici măcar de o rugăciune. Acum e un sentiment puternic că toți acești ani au fost irosiți degeaba dacă am ajuns aici: am distrus și speranța, și sensul. Unde am ajuns? Pentru ce? Pentru a ne omorî? Am început să am o încredere tot mai mică în rațiune, în bunătate, în umanitate. De fapt, cred că toate acestea sînt excepții mai degrabă. Violența, nepăsarea, lăcomia, dorința de putere, cinismul sînt cele care înving. Cum să mai și crești copii într-o astfel de lume? Ca să ce? De fapt, ce lume am construit? Ceva e profund greșit – sistemic.
C.T.: În mintea acestui pitic complexat al Războiului Rece, Rusia nu-și poate recăpăta măreția decît prin război. Asta fiindcă Rusia a pierdut pacea?
V.E.: Fără a justifica cu nimic gestul lui Putin, pentru mine Putin nu este un om, ci un sistem. Acum sîntem prinși în flama războiului – el trebuie condamnat și oprit cu orice preț. Știm că nu avem puterea de a găsi o soluție, ea se află în altă parte. Au existat Acordurile de la Helsinki și am crezut cu toți că „istoria s-a sfîrșit“ și că nu vom mai vedea războaie revizioniste, că nu vom mai vedea încălcările tratatelor internaționale, dar am avut Golf, Afganistan, Irak, Libia, Yemen, Balcani, Georgia, Crimeea. Oare cine a pornit? Unde s-a greșit, unde s-a distrus un sistem? Care sînt cauzalitățile? Încet-încet, toată ordinea asta globală a fost aruncată în aer și toate tratatele au devenit niște hîrtii fără valoare pentru imperiile noi și vechi sau pentru diverse puteri care au preluat modelul. Poate e timpul unui Helsinki 2? O renegociere a unor reguli și principii care să pună baza unei noi păci? Dar ce putem face noi, cei fără putere? Știm cu fermitate că orice formă de imperialism și colonialism trebuie condamnată. Indiferent de cine sînt făcute, fără dublă măsură. Logica războiului e perversă, tinde să unifice dorințele cinice ale Puterii cu voința populară. Un soi de isterie generală. Există calea protestului: lupta pentru pace, lupta antirăzboi. Am văzut zilele astea multe proteste, oameni curajoși în Rusia care au sfidat Kremlinul. Dar și protestul și-a arătat limitele de atîtea ori chiar în Occident. Protestele față de războiul din Golf care aveau la bază „false motive“ nu au stopat războiul. Dar aceste proteste sînt necesare – ele au o funcție pe termen mediu și lung. A spune adevărul, a lupta pentru dreptate înseamnă nu numai a contracara propaganda, ci și a sublinia motivele din spatele conflictului militar: cum stăm cu bugetele militare, cum stăm cu redistribuirea piețelor, a proprietății, cum e cu dorința de a stabili un control complet asupra puterii și resurselor, cum stăm cu rupturile dintre elita parvenită și cetățenii păturilor de jos? În numele cui ducem războaie?
C.T.: Oare chiar să nu-i fi spus nimeni lui Putin că războiul ăsta poate aduce sfîrșitul domniei sale asupra Rusiei?
V.E.: Da, Putin a mărit miza enorm de mult. E un război cu o miză mai mare decît Ucraina. Miza e reconfigurarea geopoliticii pe alți termeni. Putin joacă o carte mare, dar foarte riscantă și violentă. El știe că nu are timp și resursele necesare, de aici precipitarea. Asta crește și riscul, și gradul de violență. Dacă pierde – și cred că va pierde – va pierde tot, și cu riscul de a distruge Rusia actuală.
C.T.: Mie tipul mi se pare paranoizat. La Moscova ce zice lumea despre el? Armata și oligarhii îl vor urma orbește pe Putin sau există un „sau“?
V.E.: Ivan al IV-lea, supranumit și cel Groaznic, ce a făcut? Mai întîi a făcut ceva ordine în regat. Și-a subordonat boierii și oligarhii vremii – cine nu a ascultat a fost decapitat. Cum am spune noi azi – verticalitatea Puterii. Și-a întărit tronul. Dar mai ales armata. După aceea? Nu prea i-au plăcut niște vecini și a început războaiele cu vecinii – lungi și grele. Iobagii plăteau dijma și mureau pe front. Ce dorea țarul? A treia Romă. După care marele țar care era groaza acestei părți de lume a intrat într-un soi de paranoia și și-a făcut sistemul – opricina: instaurarea terorii și puterii absolute cu ajutorul unui soi de armată personală, un soi de servicii secrete. A devenit tot mai singur, suspicios în așa măsură încît își omoară fiul și intră într-un soi de demență. Așa că pe Putin unii îl susțin din teamă, alții din interes, alții docili, alții din indiferență. Dar acest sistem nu poate merge mult. Însă cînd stai douăzeci de ani cu el la putere poate înseamnă un sfert din viața ta. E mult în contextul lumii liberale. Democrația are enorm de multe probleme, dar te protejează de aceste abuzuri imense ale tendințelor despotice ale puterii de orice fel. Alternanța la putere, fie și convențională, umanizează puterea cît de cît.
C.T.: Ar fi Putin în stare să apese pe butonul fatalității, la o adică?
V.E.: Discutam într-un grup de intelectuali din generația mea, născuți în URSS în anii ’70. Spuneam: sîntem generația care are un principiu – noi am văzut atîtea încît nu ne sperie nimic, putem ieși din orice situație. Sîntem un soi de mașini universale – fără teamă și dispuși la orice risc și soluții. Nu ne-au omorât nici anii ’80, nici anii ’90, ani demenți. Dar acum, pentru prima dată, ne-am speriat. Ne-am dat seama că noi nu puteam gîndi și preveni o astfel de demență. Și mai grav: nu știm soluția. Această nouă realitate ne-a băgat total în fundătură. Nu știm cum vom ieși. Iar povestea butonului nuclear nu o pot gîndi ca pe o realitate. Dacă ajungem acolo însemnă că e bine, poate omul e virusul suprem. Poate e mai bine pentru planeta Pămînt fără noi. Atîta pot gîndi.
C.T.: E vreo șansă să-l vedem pe Putin în boxa acuzaților la Tribunalul Internațional de la Haga?
V.E.: În ultimul meu text din Libertatea, cred că am fost primul care a spus asta în presa mainstream: după ce Rusia va pierde acest război absurd, Putin va trebui predat Tribunalului Penal Internațional. Nu sînt jurist, nu știu care sînt tertipurile. Înțeleg cauzalități istorice, înțeleg multe. Dar nimic nu justifică un război. Punct.