Cînd eram eu mititel, unul dintre cele mai importante evenimente anuale era hramul bisericii din Arbore (unde am petrecut multe veri), la sfîrșitul lui august. Se organiza atunci o “strînsură”, tot satul (și cele din jur!) venea pe terenul de fotbal și erau acolo de toate: de la scrîncioburi, călușei și alte tiribombe pînă la tot felul de jucării ieftine și proaste, care însă aprindeau imaginația celor mici și goleau buzunarele celor mari. Nelipsite erau chestiile de-ale gurii: harbuji, porumb fiert, dulciuri de tot felul și, mai ales (că aici voiam să ajung), vată de zahăr.
Am făcut toată introducerea asta lungă pentru că zilele trecute am fost întrebat (evident, de soție) cum se face vata de zahăr. Și am căzut în lanțul amintirilor. Dar să revenim.
Știam cînd eram mic ce era vata, știam și ce era zahărul, prin urmare ceva care arată ca vata și este ca zahărul era über-cool. Și totuși, cum ajungem de la zahărul ăla pe care-l știm cu toții la “ața zînelor”, cum poetic îi spun australienii? Răspunsul e că nu ajungem chiar de la zahărul ăla. Zahărul tos folosit în mod curent are microcristale care nu se topesc în procesul de fabricație. Este nevoie de un anumit tip de zahăr, cu cristalele numai bune pentru fabricarea minunii pufoase. De fapt, ce se întîmplă în mașina de vată de zahăr este banal: zahărul se încălzește, se topește și, în formă lichidă, poate fi “modelat”. Și chiar asta făceau bucătarii venețieni ai secolului XV, creînd minuni din siropul auriu. Pentru cei bogați, desigur, “zahărul învîrtit”, cum i se spunea, presupunea două ingrediente pe care săracii nu le aveau: zahăr și timp.
În secolul XVIII a venit revoluția și în domeniul ăsta: niște unii au inventat mașina de făcut vată de zahăr. Zahărul era topit electric și băgat într-o centrifugă. Centrifuga învîrtea lichidul care era împins prin niște găuri mici-mici pe pereții cuvei. Găurile mici-mici formau niște jeturi de zahăr topit, care se solidificau în aer, pînă să ajungă la pereți. Iar zahărul era centrifugat atît de puternic și se răcea atît de repede încît nu apuca să recristalizeze. Operatorul mașinii culegea ațele astfel formate cu un băț și gata, aveam vată de zahăr. Mmm! Am precizat faptul că inventatorul mașinii a fost un dentist? De fapt, e perfect logic, pe undeva. Investiție pe termen lung, cum ar fi.
Evident, toată lumea are o problemă cu vata de zahăr pentru că reprezintă doar calorii goale, energie pură, fără nimic hrănitor. E adevărat, însă o porție de vată de zahăr are doar o linguriță de zahăr. O cutie de cola are 12. Dar au apărut niște studii care, poate, vor reabilita puțin vata de zahăr în ochii doctorilor: niște cercetători americani au remarcat că filamentele de vată de zahăr le imită pe cele din sistemul capilar. Iar acum se studiază fabricarea de țesut artificial cu ajutorul ideii ăsteia, astfel încît să se poată regenera țesutul afectat de accidente.
Deci și bun, și util! Cît de des poți spune asta despre ceva, orice?