Ce mai este în mintea lui Emil Brumaru? Un cadou necesar de sărbători – cartea Veronicăi D. Niculescu, Cad castane din castani, editura Polirom.
Reporter: Ce-nseamnă o carte cu Brumaru?
Veronica D. Niculescu: Ce-nseamnă două cărți, aș zice – fiindcă experiențele sînt atît de diferite. Cea dintîi, basmul, înseamnă să compui zilnic firul poveștii cînd te plimbi, să scrii un capitol de proză, să i-l livrezi la capătul zilei poetului, să îi spui ce se va întîmpla mai departe, iar dînsul să-ți trimită a doua zi dimineața vreo trei poezii de înglobat în poveste. Și tot așa zi de zi pînă e gata, apoi să reiei totul, să legi, să faci să funcționeze. Niciodată n-am călcat unul pe teritoriul celuilalt – nici dînsul n-a intervenit în proză, nici eu în poezii –, iar țesătura întregului a fost treaba mea. Așa am scris Basmul Prințesei Repede-Repede, prima carte semnată împreună. Acum, cu Cad castane din castani, a fost diferit. Nu am scris o carte. Eu scriam pe blog-ul meu despre cîte-n lună și în stele, iar dînsul comenta consistent, ne încingeam la discuții. Din aceste povești intersectate, precum și din ceva scrisori, am decupat vreme de trei ani și jumătate (din 2008 pînă în 2011) fragmente pentru rubrica “Diabloguri” din Suplimentul de cultură. Acum doi ani, am luat rubricile și le-am aranjat în formă de carte, pe capitole, teme – Copilărie, Viață, Moarte, Cărți, Basm… –, însă nu tocmai convinsă că asta-i o carte, deși eu cu mîna mea o alcătuisem. Cartea apare sută la sută datorită lui Emil Brumaru – dînsul și-a dorit-o publicată cu o insistență pentru care acum îi mulțumesc. Eu nu am niciodată suficientă motivație cînd vine vorba de publicat. Diferența dintre publicat și scris este aceea dintre o căprioară țesută pe o carpetă de perete și ființa vie cu același nume care aleargă în pădure.
Rep.: Care sînt limitele tale într-o carte cu Brumaru?
V.D.N.: Am scris exact cu atîta libertate cu cîtă scriu și singură – fiindcă, de fapt, chiar nu poți scrie decît singur. Ești mereu numai tu cu tine, chiar și atunci cînd dialoghezi cu un prieten apropiat. Cine va citi Castanele… va înțelege.
Rep.: Scrisul lui Brumaru? Ce-i de urît, de iubit, de detestat, de admirat?
V.D.N.: Întrebarea asta este și coroniță din campanule, și laț de prins biete sălbăticiuni. Poate că ce-i de urît e și de iubit, și poate că și invers, și la fel cu admiratul și detestatul, dar cine sînt eu ca să spun?