Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

VERONICA D. NICULESCU: „În România, meseria de traducător literar, de fapt, nu există. Ești doar un șomer la capătul fiecărei cărți”

Zoom VERONICA D. NICULESCU: „În România, meseria de traducător literar, de fapt, nu există. Ești doar un șomer la capătul fiecărei cărți”

A făcut mulți ani gazetărie. A renunțat din cauza lui Beckett. Excelentă prozatoare și traducătoare, Veronica D. Niculescu a scris și la patru mîini, împreună cu Emil Brumaru. Pare superstițioasă, dar susține că nu e.

Cristian Teodorescu: Cum îți merge cu proza?

 Veronica D. Niculescu: Am avut un an bizar. Cred că am încheiat un roman pe care nu vreau deocamdată să-l public. M-am autoblocat, cum ar veni. E o carte grea, pe care am avut nevoie să o scriu, știind însă că n-o s-o pot publica imediat. E complicat. Apoi, ca din senin, fără să-mi fi dorit asta, am început să scriu povestiri. Una, două, șase… Nu mai simțisem de mulți ani nevoia să scriu povestiri. Nu vedeam rostul. S-a întîmplat, a fost ceva la îndemînă. Sînt povestiri din zone diferite, și pentru copii, și pentru adulți, și jucăușe, și triste. Nu se leagă în volum, se conturează acolo două cărți diferite, cred, dar nu mă grăbesc. Acum tot ce vreau e să-mi eliberez anul abia început, să refuz colaborări și să scriu o poveste. Așa îi spun eu, povestea. Visez la ea de mulți ani, îi dau roată. Îmi trebuie multe zile libere ca să mă pot plimba, gîndi, construi.

C.T.: De ce ai renunțat la gazetărie? Dar și de ce te-ai apucat de ea?

V.D.N.: Cu gazetăria a fost o poveste care a ținut peste cincisprezece ani, spre douăzeci. Cred că a renunțat ea la mine, mai degrabă decît eu la ea. Vremurile s-au schimbat. Dar și eu m-am schimbat… Am început în 1996, am fost patru-cinci ani redactor-șef adjunct, apoi redactor-șef la un cotidian din Pitești. Dădeam teme, corectam articole, citeam texte cu voce tare în ședințele zilnice, machetam până în creierii nopții în fum de țigară. Am renunțat cînd m-am căsătorit și m-am mutat la Sibiu. Acolo, am știut sigur un lucru: nu mai vreau cotidian, nu mai vreau fapt divers, politică, mărunțeală a zilelor. Au urmat multe colaborări la reviste, la ziare, am fost vreo doi ani și purtător de cuvînt la Primărie. Lucrurile s-au așezat cînd am început să scriu doar pe cultură. Au fost vreo șapte ani, grație programelor culturale din Sibiu, în care am putut să scriu despre teatru și film, muzică și expoziții, erau festivalurile… E ceva să poți fi la toate concertele rock lîngă scenă și să faci meserie din asta. Să fii consumator de teatru și film și să faci meserie din asta. Au fost ani minunați. Scriam în paralel la Evenimentul zilei, Suplimentul de cultură, Zile și nopți, la astea trei eram colaborator permanent. Și începusem să public proză. În 2007, la finalul anului, am început să traduc – primul Nabokov, voiam să fac ceva al meu, nu doar să scriu despre ce fac alții. 2007, cu „Sibiu, Capitală Culturală Europeană”, fusese un exces, îmi cam ajunsese. Dar abia prin 2011, cînd traduceam Beckett, am decis să renunț la colaborările cu presa, nu mai aveau nici o legătură cu mine. Stăteam cîte o dimineață întreagă pe un pasaj din proza de început a lui Beckett – aia care „duhnește a Joyce” – și apoi trebuia să mă duc la o conferință de presă. Nu mai mergea, nici nu pricepeam pe ce lume sînt, eram în Beckett, nu la Sibiu… Și presa se schimba, se închideau paginile de cultură ale ziarelor, se transformau în cu totul altceva. Am decis să trăiesc doar din traduceri și scris. Sigur, colaborez la reviste cînd sînt invitată. După cîțiva ani dificili, acum trăiesc doar din drepturi de autor. În anii cu cărți publicate și invitații la festivaluri, se poate.

C.T.: Ai tradus din Nabokov. Nu te-a intimidat ideea?

V.D.N.: O, cum să nu? Însă prima carte am început să o traduc de capul meu, fără contract, fără să spun nimănui – doar ca să văd dacă pot. S-a putut. Apoi au venit de la Polirom, de la Bogdan-Alexandru Stănescu, și alte propuneri. Cu Foc palid a fost foarte intimidant. Am așteptat vreo șapte ani de la prima încercare pînă cînd am spus da. Era a șaptea carte a lui Nabokov tradusă. Căpătasem o brumă de încredere. Și am avut nevoie în anul acela de ceva care să mă muncească zdravăn. A fost o plăcere înnebunitoare. Între timp, s-au adunat 2.900 de pagini de Nabokov traduse. Și foarte multă tăcere.

C.T.: Cum te-ai descurcat cu traducerile din Don DeLillo?

V.D.N.: Mă bucură mult întrebarea asta. DeLillo e un autor care m-a marcat. Are un stil aparte, îmi place și ce spune, și cum spune. Punctul Omega mi-a plăcut enorm – ritmul scriiturii, muzicalitatea, lentoarea, precizia, densitatea poveștii pe un spațiu foarte mic; asta e și una dintre obsesiile mele. Și Cosmopolis… Ador întrebările lui care se termină cu punct.

C.T.: Traducătorul trebuie să aibă însușiri de cameleon literar?

V.D.N.: Da, și supușenie, și disponibilitate de a deveni invizibil. Nu te poți manifesta ca scriitor atunci cînd traduci. Uită de tine. Nu poți să rescrii cartea omului cum vrei tu – mai bine scrie alta, a ta. E fascinant, la autorii buni, să le descoperi muzicalitatea și ritmul, cînd le au, să intri în același cîntec al lor, dum, dum, dum, să te lași dus de val, să croiești chiar tu valul de la zero, în limba ta. Eu n-am știut pînă acum doisprezece ani că asta e meseria care mi se potrivește. Păcat că, în România, meseria de traducător literar, de fapt, nu există. Ești doar un șomer la capătul fiecărei cărți. Iar și iar. Un om al nimănui. Și atunci scrii de-ale tale. Tot un pierde-vară.

C.T.: Cum ai colaborat cu Emil Brumaru?

V.D.N.: De la mare distanță și extraordinar de aproape!… Am scris un basm vorbind zi de zi și fără să ne vedem deloc. Basmul Prințesei Repede-Repede. Eu am scris proza, dînsul poeziile de presărat în poveste. Era nerăbdător, entuziast, excesiv… Scriam un capitol pe zi, în două săptămîni a fost gata. Apoi povestea a mai stat o vreme la mine, să recitesc, să leg fire… Mă certa: „Tu nu vrei să-l publicăm!”. A apărut în 2009. Își dorea mult să-l reedităm, din păcate n-a fost să fie, și-a băgat un drac coada. Apoi am publicat Cad castane din castani. Aici sînt cuprinse dialogurile noastre purtate pe blog-uri și în corespondență timp de patru ani, din 2007 pînă în 2011. Le decupaserăm mai întîi în forma rubricii din Suplimentul de cultură, „Diabloguri” se numea rubrica, a ținut din mai 2008 pînă în septembrie 2011 – cînd intrasem în epuizarea cu traducerea lui Beckett. În mare, totul se petrecea pe blog-ul meu. Postam ceva, dînsul comenta, se isca un tăvălug, uneori cu comentarii semnate de personajele noastre din basm… Apoi decupam un fragment, i-l trimiteam, îl publica în rubrica noastră. Au fost 137 de rubrici, vreme de aproape patru ani. Pe acestea le-am aranjat în carte, dar am inclus și cîteva texte inedite – nu tot ce discutam putea fi publicat în ziar, doar discuțiile mai lungi, închegate. Dincolo de cîteva perioade dificile, noi am vorbit din 2006 pînă acum cîteva zile. Sînt doisprezece ani – un sfert din viața mea. Ultima oară am vorbit pe 31 decembrie, i-am urat an bun, cu blîndețe și hărnicie la cărți. Era singurul lucru care-l interesa cu adevărat: să scrie, să publice. De fapt, nu chiar singurul. Dincolo de asta, înțeleg limpede azi că el a fost unicul om din lume căruia i-a păsat cu adevărat și de scrisul meu. Care m-a încurajat cînd eu abia începeam. Care mi-a arătat entuziasm și încredere, care mi-a scris: „Dă, Doamne, să tot scrii așa… Ești obligată să scrii tot așa!”. Care mi-a spus că e minunat c-a trăit să citească o anumită cărțulie infimă de-a mea, Simfonia animalieră. Mi-a citit la telefon un pasaj din ea, un pasaj preferat, din monologul hîrciogului, și la mijloc glasul i s-a frînt, a zis că nu poate continua pentru că îi vine să plîngă. Și-am plîns amîndoi la telefon. Sînt lucruri pe care nu le-a făcut nimeni niciodată.

C.T.: Cum te simți mai bine, ca prozatoare sau ca traducătoare?

V.D.N.: Aș putea să trăiesc fără să traduc, însă fără să scriu ar fi foarte greu. Dar traducerile au fost cele care m-au salvat de nenumărate ori. E foarte bine să fii pus la muncă, să uiți de tine, să te arunci în paginile altuia, în temele altuia, să folosești cuvintele altuia. E un soi de terapie, pînă la urmă. Și poți să înveți enorm. Însă vine ziua cînd obosești foarte tare și zici: ce caut eu în paginile altuia, în temele altuia? Și atunci vrei un singur lucru: să te întorci la tine. Anul ăsta îmi doresc să traduc mai puțin. În ultimii ani a fost un pic prea mult pentru mine, se cam șubrezește și sănătatea, timpul e nemilos de puțin. Vreau să scriu. Și să mă plimb, și să cînt.

C.T.: Ce părere ai despre părerile criticilor despre tine?

V.D.N.: Mai există? Unde? Glumesc, însă foarte puțin. Am fost și răsfățată cu recenzii bune, adică unde am simțit că autorul a citit cu atenție cartea, a înțeles ascunzișuri – m-am bucurat de interpretări, de faptul că s-a înțeles ce am vrut să spun. Dar s-a întîmplat și să citesc, foarte rar, cîte o bălărie care aproape că n-avea legătură cu cartea. Te cam năucește. Te întrebi ce-i cu asta. Și-apoi îți vezi de treabă. Eu vreau să scriu povești. Sînt singură cînd fac asta. Și-apoi povestea e la fel de singură în lume. Ne descurcăm cum putem, fiecare.

C.T.: Ești superstițioasă?

V.D.N.: Deloc. Sînt doar pesimist de realistă.

C.T.: Ce-ți dorești mai mult?

V.D.N.: Să scriu. Să nu moară oamenii dragi. Iar dacă mor, să ne citească scrisorile pe care le lăsăm la mormînt, sub flori, sub zăpezi. Să mai existe un om căruia să-i pese că scriu, să aibă iarăși rost scrisul. Să iubesc.

Citeşte mai multe despre:

2 comentarii

  1. #1

    Cat de bine te inteleg cnd vb despre conditia unui traducator literar…
    Cu atat mai mult cu cat Petr – seful traducaatorilor de pe langa US – este de acord ca suntem doar niste “carausi” dintr’o limba intr’alta, si ca nu avem drepturi de autor…
    ar trebui sa iei legatura cu adrain g. sahlean, traducatorul lui eminescu in engleza…
    cu drag

  2. #2

    D-l Teodorescu, nu stiu daca aici e locul unei intrebari dar incerc. Unde se gaseste dom’le IOCAN in Bucuresti ca in librarii nici n-au auzit de asa ceva ? Ba o librareasa s-a uitat stramb la mine inelegand ceva de Ciocan ! Asta vara am cautat si prin Mangalia, si ioc.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Întoarcerea clasei muncitoare în paradisul capitalist

    10 septembrie 2019

    Dacă-n popor se zice că sula nu știe carte fiindcă la școală a stat tot timpul sub bancă și n-a văzut ce se scrie pe tablă, e clar că noua […]

  • Frăția lichelelor

    10 septembrie 2019

    Scaunul de la Cotroceni, scos la licitație în noiembrie, vine cu un pachet promoțional de putere neagră. Serviciile secrete sînt incluse, pot fi cumpărate practic pe nimic doar păstrîndu-li-se șefii […]

  • Petroave!

    10 septembrie 2019

    Cea mai jalnică scuză este, totdeauna, „N-am știut!“. Copiilor poți să le-o ierți, dar adulților, nu. Mai ales că un principiu de drept spune că necunoașterea legii nu te absolvă […]

  • Nimerick

    3 septembrie 2019

    De mori ca mîine, scapi de-o povară: frica de moarte o să dispară și-o să te-apuce, unsă cu miere, o mare poftă de înviere.  

  • Adevărul e că nu se mai muncește, tovarăși

    3 septembrie 2019

    Analfabet și criminal, Nicolae Ceaușescu sare în ajutorul urmașilor săi președinți. Rafala care l-a împiedicat să ni se destăinuie pe larg începe să rănească un public tot mai numeros. Pe […]