Sînt de mulți ani admiratorul ei, și ca prozatoare, și ca traducătoare. Cartea Veronicăi D. Niculescu despre aventurile prietenului ei, pescărușul Grégoire, m-a extaziat. Iar traducerile ei din Beckett, Don DeLillo și mai ales din Nabokov mi s-au părut superbe. În interviul ăsta, Veronica D. Niculescu mi-a vorbit despre Grégoire, despre cărțile ei, despre Antoaneta Ralian și despre timiditățile ei literare.
Cristian Teodorescu: Ce mai face pescărușul de la geamul tău?
Veronica. D. Niculescu: Trăiește! Trăiește viața lui de pasăre, cu libertățile și necesitățile sale. Pe scurt: e ocupat. Vine foarte puțin la geamul meu în ultima vreme, asta e realitatea. A fost o primăvară în care l-am văzut destul de rar, fiindcă e ocupat cu cuibul și familia, iar anul acesta s-a mutat într-un loc ceva mai înalt, pe o altă terasă, unde nu-l prea pot observa. Cînd i-am scris povestea, în 2021, chiar așa mi-am zis, că mă pun pe scris fiindcă s-ar putea să fie ultima oară cînd îl mai pot urmări atît de atent. Era atunci al șaselea an în care îl observam. Și era atîta nesiguranță, atîta tulburare și atîta izolare pentru noi, oamenii, încît mi s-a părut un moment potrivit pentru o asemenea carte – o carte de observație a naturii de lîngă noi, o carte atipică și pentru mine, dar și pentru peisajul literar de la noi… Ei bine, cuibul acela chiar a fost ultimul pe care l-am putut observa de la cap la coadă. Fiindcă în anul următor am fost plecată pentru o lună într-o rezidență la Iași, astfel că am văzut doar începutul și sfîrșitul desfășurării, iar anul acesta pescărușul Grégoire și-a mutat cuibul mai sus. L-au speriat niște adolescenți care s-au suit într-o seară pe terasă, să se distreze un pic. Din cauza acelei jumătăți de oră de distracție, păsările s-au speriat și s-au mutat, deși aveau cuibul deja construit aici, în locul lor obișnuit, lucrau la el de prin martie. Ca întotdeauna, omul e cel mai mare dușman al naturii de la oraș. Face rău și cînd nu știe că face rău.
C.T.: Dar cărții despre el, o minunăție, cum îi merge?
V.D.N.: Mulțumesc! Cred că bine, probabil va trebui să iasă un tiraj nou. Mi-am dat seama de cînd o scriam că e ceva atît de neobișnuit la noi, că va fi greu de încadrat în colecții și că nu știu cine îi vor fi cititorii. Așa că m-am bucurat că s-a publicat la Polirom acest jurnal extim, un jurnal cu privirea îndreptată spre exterior. Eu citesc cărți despre natură și animale, sînt fascinate, de exemplu, de Konrad Lorenz (din Și el vorbea cu patrupedele, cu păsările și cu peștii mi-am ales motto-ul la volumul de debut), de cărțile atipice ale unor scriitori (Copacul lui Fowles, o splendidă pledoarie pentru apărarea sălbăticiei) sau de The Peregrine, de J.A. Baker, un minunat documentar – o proză poetică, lentă și grea de detalii – care urmărește un șoim zi de zi, un sezon întreg, și care mi-a fost, recunosc, inspirație.
C.T.: Îți place filmul lui Hitchcock, Păsările?
V.D.N.: Cred că nu. L-am văzut și revăzut și eu, ca toată lumea. Poate că prima oară mi s-a părut interesant. Azi nu-mi mai pare așa. Prefer oricînd un documentar de-al lui Herzog, de exemplu Grizzly Man, unde e adevăr și e poezie. Știți că între timp s-a descoperit și de ce păsările se purtau atît de ciudat? Mă refer la păsările din incidentul real care a inspirat povestirea și, apoi, filmul Păsările. Din cauza unor alge toxice care le făceau să-și piardă simțul orientării. Zilele trecute, la știri, arătau o femeie care a fost atacată de o cioară grivă, la Cluj. „Teroare! Au înnebunit păsările! Oameni atacați! Păsări agresive la oraș!“ Și, culmea, arătau chiar și o scenă din film. De fapt, oricine are cît de cît habar despre păsări înțelegea imediat că acolo e vorba despre pui. Vreun pui măricel căzuse din cuib sau exersa primele zboruri și rămăsese pe jos, iar păsările adulte sînt extrem de protectoare cu ele, corvidele atacă omul care se apropie de puiul de la sol. Mi s-a părut de-un prost gust îngrozitor asocierea dintre biata întîmplare de la noi și filmul de groază.
C.T.: Ce să caute neamțul în Bulgaria și pescărușii în centrul Bucureștiului?
V.D.N.: Pescărușii din București sînt pescăruși cu picioare galbene (Larus michahellis), așa se numesc, iar primele perechi au apărut aici în anii ’70. La mare sînt alte soiuri de pescăruși. Dar și în București, de exemplu, pe Lacul Morii sau pe Dîmbovița, putem vedea cu precădere alte soiuri de pescăruși, mult mai numeroși și mai mici. Cei cu picioare galbene sînt doar o mică parte dintre ei. Se pare că există în lume cam 500.000 de perechi de pescăruși cu picioare galbene. În România, ar fi între 900 și 2.500 de perechi. Atît. Una dintre aceste perechi am șansa să o urmăresc an de an.
C.T.: De ce scrii și cărți pentru copii?
V.D.N.: Am scris, de fapt, o singură poveste pentru copii: a lui Isidor, compusă din două părți. Am făcut-o la invitația lui Bogdan-Alexandru Stănescu, care coordona pe atunci colecția Polirom Junior și a intuit bine că îmi doresc să scriu și așa ceva. Acolo se publicau cărți ale autorilor străini care scriseseră, ca excepție, și cîte o carte pentru copii. Cărți de citit, cum ziceam noi, nu de răsfoit. Romane, cărți consistente. S-au născut așa cele două cărți, mai întîi O vară cu Isidor și apoi Iarna lui Isidor. Sînt o excepție în scrisul meu, dar o excepție care mă ajută să trăiesc și să-mi scriu celelalte cărți. Sînt șase ani de cînd a apărut O vară cu Isidor și ea se menține în topul de vînzări al editurii. Sincer, a fost o vreme cînd mă speria treaba asta. Cum e posibil să scrii o carte așa, ca în joacă, și ea să ajungă la mai mulți cititori decît toate celelalte cărți ale tale și decît ți-ai fi putut imagina? Sigur, există explicații. Ideea e că, indiferent de topuri și vînzări, nu am mai scris pentru copii și nu intenționez să mai scriu. M-am jucat un pic și gata. Și Isidorii, ca și pescărușul, de altfel, sînt popasuri jucăușe în scrisul meu. Între cărțile mele, indiferent că-s romane sau volume de povestiri, trec de obicei cam patru ani; în acel interval strecor de obicei și altceva, aceste ghidușii care vin ca de nicăieri și se fac cu ușurință. Și cu plăcere, desigur. Nu e chiar scrisul meu acolo, dar tot ceva din mine trebuie să fie. Mă bucur c-am reușit să scot luna trecută Quilt, un volum de povestiri cam amare cu care m-am întors iarăși la scrisul meu adevărat, la temele mele. De la Toți copiii librăresei n-am mai scos nimic așa, foarte de-al meu, chiar dacă între timp au apărut fie o carte pentru copii, fie o biografie romanțată, fie un jurnal despre natură.
C.T.: Pentru traducerile tale ai primit un premiu care mă emoționează, „Antoaneta Ralian“. Ai cunoscut-o pe doamna Ralian?
V.D.N.: Din păcate nu, n-am cunoscut-o. Dar am admirat-o pentru munca sa enormă și am citit cu multă atenție interviurile pe care le dădea. Un om de admirat și de iubit. Într-adevăr, ce nume mai potrivit pentru un premiu acordat pentru traduceri? Cred că nu poți fi acum un bun traducător dacă nu te uiți cu admirație și respect la munca celor dinainte.
C.T.: Nu te intimidează să traduci „monștri sacri“ ai literaturii universale?
V.D.N.: Ah, cum să nu? Cum m-am luptat cu asta? Ținînd secret faptul că traduceam. N-am scos niciodată nici o vorbă chiar cînd traduceam Beckett sau romanele lui Nabokov sau Don DeLillo… Am tăcut de parcă purtam un secret rușinos. Păi, știam eu dacă pot duce treaba la capăt? Știam eu dacă fac și bine ce fac? Nu știam. Nici nu ai cum să știi. Așa că munceam și tăceam. Singura oară cînd am mărturisit public la ce lucram chiar în timp ce lucram a fost la Scrisori către Vera, scrisorile lui Nabokov către soție. Fiindcă era un volum uriaș, ceva ce-avea să dureze vreo doi ani, și mai aruncam cîte un fragmențel sau cîte o exclamație de încîntare în public, pe măsură ce înaintam. Se pare că asta a ajutat la entuziasmul cu care a fost primită cartea. Traduc și acum, dar mai puțin, o carte pe an poate, și tot nu zic la ce lucrez, niciodată. Pînă nu-i gata treaba, ea nu există pentru alții.
