Îmi dau seama că îmbătrînesc pentru că fac parte din generaţia care şi-l mai aduce aminte pe Horia Brenciu slab, cîndva la începutul anilor ’90. Pe atunci, cînd trebuia să blocheze pe cineva, era nevoit să mute mascota RoBingo în partea dreaptă a pupitrului. Acum poate să blocheze liniştit cetăţeni şi cu burta. Să nu înţelegeţi greşit. Nu mi se pare că Brenciu e grăsan. Încă. Mi se pare doar că se transformă încet-încet în Cristian Tabără. Pînă o să ajungă la vîrsta la care cel din urmă i-a arătat unei fete de 12 ani de ce e important ca băieţii să aibă unghia rotunjită şi tăiată scurt pe degetul mijlociu, o să poată şi el să consume un lift obişnuit de unul singur, fără să rămînă spaţii semnificative.
Cred că am o problemă cu oamenii graşi. Nu neapărat din cauză că mi se pare o nesimţire să bagi în tine pînă nu ţi-o mai vezi. Asta e treaba lor. Mai mult din cauză că sînt prea fericiţi. Şi cum diferenţa între ei şi omul normal e doar de gabarit, e clar că fericirea graşilor vine din mîncare. Pur şi simplu, se bucură în aşa hal de actul banal şi animalic de a arunca nutriente pe lîngă limbă, încît au o stare de spirit jovială tot timpul, în aşteptarea următoarei mese. Cred că de-aia s-a şi apucat Brenciu de cîntat. Se ducea într-o zi spre casă şi şi-a adus aminte accidental că mai are o jumătate de tavă de plăcintă în frigider. Şi s-a bucurat aşa de tare de existenţa acelei plăcinte nemîncate, încît a inceput să cînte de bucurie că avusese inspiraţia să cumpere patru kilograme de plăcintă cu o seară înainte, în loc de desertul obişnuit de două.
Acum o să spuneţi: „Dar, Radu, sînt atît de mulţi cîntăreţi sfrijiţi, Cristi Minculescu şi băieţii ăia de la Animal-X, spre exemplu, care au în total greutatea unui scaun de după un week-end la munte de-al lui Horia Brenciu“. Ei bine, nu toţi cîntăreţii cîntă despre mîncare. Mai sînt şi alte chestii, cum ar fi vodca la pet şi sărurile de baie.
Dar chiar nu-i înţeleg pe fanii lui Horia Brenciu. Are vreo 200.000 doar pe Facebook. Cine sînt oamenii ăştia? 90% din ce cîntă Brenciu sînt cover-uri. Înţeleg că există mulţi înghesuiţi tehnologic care nu au descoperit încă winamp-ul şi torenţii, dar nici măcar casetofon nu au? Nu mai sîntem în Evul Mediu, cînd singurul mod în care puteai auzi un cîntec care-ţi plăcea era să-l pui pe cineva să ţi-l cînte. De ce naiba aş vrea să îl aud pe Brenciu cîntînd un cîntec de-al lui Frank Sinatra? Pot şi eu să cer un CD cu Sinatra la magazin, că nu-s redus mintal. Să-l pui pe Brenciu să îţi arate cum sună un cîntec de-al lui Sinatra e ca şi cum l-ai pune pe transsexualul Naomi să-ţi arate cum face Charlize Theron o felaţie.
Publicat în Cațavencii, nr. 43, 31 octombrie – 6 noiembrie 2012