Pe seceta asta, cînd pînă şi ploaia şi-a luat concediu, m-am pomenit că vreau să mă distrez şi n-am unde. Bine, oraşul e plin de ispite, nu zic, dar prin „distracţie“ se înţelege de-aia pasivă, cînd eu stau pe scaun şi tu mă faci să rîd; adică m-am pomenit că vreau să merg la teatru şi oha. Toţi actorii sînt în Vama Veche… nu la repetiţii, pot să vă asigur!
Salvarea a venit de la un amic (proaspăt şi mîndru tătic) care mi-a propus, fără nici cea mai vagă intenţie de a-şi bate joc: „Hai, mă, cu mine şi cu ăsta micu’, la grădină, la Herăstrău! Au acolo un spectacol de revistă, neveste-mii i-a plăcut… îţi dai tu seama. Hai, că dac-o rezista ăsta micul al meu, rezişti şi tu: cît de naşpa poate pentru ca să fie?!“.
Avea dreptate. Am ajuns la primul (şi nu ultimul, în mod sigur) teatru* de revistă din viaţa mea, şi vă garantez că se poate şi mai rău, mult mai rău: numai eu, ca teatrolog amator, cîte tîmpenii cu pretenţii am văzut montate pe scenă!
La teatrul de revistă, ai un avantaj: nu există pretenţii. Cît timp fetele sînt frumoase şi goale, muzica onorabilă şi actorii hîrşiţi, primeşti exact pentru ce-ai plătit, adică pentru nişte momente de relaxare, în compania unui public nu prea deştept, dar inimos foc, că rîdea la orice (dacă am face noi la Caţavencii glume de teatru de revistă, ne-ar simpatiza toată plebea… dar v-am pierde pe voi. Mai bine nu). Ca să vă faceţi o idee, parte din texte au fost scrise de Mihai Maximilian (Dumnezeu să-l odihnească!), omul care-i punea vorbele în gură Stelei Popescu, în vremea ei de glorie TV, prin anii ’80. Da, anii ăia cu foamea.