Între 1981 şi ’82, am fost suplinitor. Vreo lună în Bucureşti, unde am aflat ce va să zică sintagma „liceu industrial“ şi ce note trebuie să dai ca să fie bine de tine. Apoi, din februarie, am ieşit din jungla bucureşteană şi, aproape jumătate de an, am profesat în judeţul Giurgiu, la Bulbucata. La patru jumate mă trezeam, pe la şase dimineaţa intram în autogară, iar la şapte şi ceva îmbrăţişam soba şcolii.
Dacă scăpam rata, luam alta care mă lăsa, pe şosea, la vreo patru kilometri de sat. Numai profesor să nu fii, iarna, în cîmp. Şi ce mai profesor! Româna, franceza, latina şi muzica. Latina era grea ca porcu’, aşa că m-am pus cu burta pe carte. În vară, puteam să leg binişor cuvintele şi puneam nelipsitul predicat la sfîrşit. Păcat că s-a terminat. Doar muzica era mai grea, cea mai grea, şi asta pentru că am fost, sînt şi voi fi afonul nr. 1 al Universului.
Dar ce nu se poate la ţară, unde şcoala e doar o piedică în calea iernii? Păi, profesorul se abate pe la crîşmă, unde, din vorbă-n vorbă, află cu uimire că exact în satul care cade de pe hartă a locuit şi a creat un poet. „Care?“ – am întrebat cu nevinovăţie. Unu’, Petre Stoica! Aici scrisese Petrică „Iepuri şi anotimpuri“, pînă i-au murit sau fugit toţi şoldanii. Iar în capul satului îşi avea conacul Ioana Crăciunescu. Asta am aflat-o hăt, în vară, cînd m-a săltat de pe drum o maşină în care erau ea, poetul Ion Drăgănoiu şi Denisa Comănescu. „Nu vii cu noi?“ „Vin.“ Grozav conac. Cu grădină. Şi pomi. Doar că Ioana a scos nişte conserve decupate, pline cu gaz, ca să culeagă gîndacii de Colorado. Ne-a invitat la muncă. După o oră şi trei căni de Colorado, mă decisesem. Viaţa la ţară era prea istovitoare!
Publicat în Cațavencii, nr. 44, 7-13 noiembrie 2012