În prefața acestui roman, tradus pentru prima oară la noi, Lewis Carroll constată cu umor că, după ce Alice în Țara Minunilor fusese atît de imitată de mulți alții, n-avea rost să mai scrie și el o carte ca Alice*. A scris așadar un roman tot pentru copii, dar care e ceva mai complicat decît cele două cărți cu Alice, cu schimbări derutante de planuri, dintre care unul ține de lumea obișnuită, iar celălalt de o miraculoasă țară a elfilor. Sylvie și Bruno n-a avut parte de același formidabil succes ca Alice. Însă romanul a străbătut timpul fără grijă. N-a fost nici o clipă dat uitării, ajutat, nici vorbă, de cultul pentru Carroll, dar mai ales de propriile sale puteri.
Sylvie și Bruno e și nu prea e o carte pentru copii. Aici se cunoaște că autorul e matematician, ba încă unul a cărui familiarizare cu matematica îl ajută s-o trateze cu umor și fără orgolii de castă. Iar permanentul du-te-vino între lumea știută și cea inventată de Carroll nu e chiar un exercițiu potrivit copiilor obișnuiți. Mi se pare, mai curînd, un roman pentru adulții care au nostalgia copilăriei și trebuie să se împace cumva cu sentimentul că timpul a trecut prea repede.
Sîntem mult mai legați de copilăria noastră decît ne place să recunoaștem, deși, de multe ori, copiii care am fost ni se par, mai degrabă, un fel de copii ai noștri care ne stîrnesc tot soiul de nemulțumiri. Asta fără a mai pune la socoteală că, uneori, în visele noastre nocturne, sîntem prizonierii copilului care am fost, ceea ce ne poate face ca dimineața, cînd ne trezim din vis și din somn, să credem că adulții care sîntem au probleme de decont cu copilul care a vrut altceva decît l-am obligat noi să ajungă. Lewis Carroll e unul dintre acei puțini care îi dau dreptate copilului care am fost, cu toate nemulțumirile lui față de ceea ce l-am obligat să devină. Singurul dintre contemporanii lui englezi care s-a mai gîndit serios la chestia asta a fost Dickens, în Marile speranțe, Oliver Twist și David Copperfield.
Diaconul și profesorul Carroll a fost bănuit, la aproape un secol după ce a murit, de înclinații pedofile, din pricina slăbiciunii sale față de Alice, eleva sa, mai ales din cauza fotografiilor pe care i le-a făcut elevei sale, în care lăsa să se ghicească înmugurirea sexualității. N-avem însă de unde să știm pînă unde a mers Carroll, în viața de toate zilele, în relația sa cu Alice. După părerea mea, dacă profesorul-fotograf ar fi împins lucrurile prea departe, seducîndu-și eleva, care se lasă fotografiată de el cu încîntare naivă, cred că extraordinara tensiune a aventurilor lui Alice în Țara Minunilor ar fi avut de suferit. Nu bag mîna în foc pentru asta. Adică nu pot spune că Lewis Carroll, profesorul, nu și-a sedus eleva. Sigur e că și atunci cînd a scris Sylvie și Bruno, la bătrînețe, Carroll nu și-a ascuns slăbiciunea pentru copile, căci Sylvie, ca și Alice, e fetița ideală. Dar, spre deosebire de Alice, Sylvie e și matură pentru vîrsta ei, ca un soi de mamă timpurie și fără certificat a copilului Bruno, fratele ei.
Îl recunoști aici pe autorul jocurilor de cuvinte și al situațiilor imposibile din Alice în Țara Minunilor. Inventivitatea lui Lewis Carroll în privința personajelor funcționează și acum, doar că, de astă dată, personajele lui nu mai sînt eclatant altfel decît în lumea pe care o știm, ci par a avea echivalent și aici. De unde și constatarea criticilor că Sylvie și Bruno nu e doar un roman de tip fantasy, ci și o satiră care amintește pe ici, pe colo de Swift cel din Călătoriile lui Gulliver. Iar ca trimitere specială, să nu uităm că Swift a avut și el o slăbiciune față de o copilă pe care a imortalizat-o, fără să-i de numele, în marele său roman.
Lewis Carroll, Sylvie și Bruno, traducere de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, 2018.