În 1968, cînd rușii au intrat în Cehoslovacia, Nicolae Ceaușescu a făcut avansări în armată ca să fidelizeze comandanții. Victor Stănculescu a primit steaua de general-maior. Pe ea s-ar fi odihnit gambele Elenei Ceaușescu cîțiva ani mai încolo, cînd tînărul general a început să-i deretice prin dormitor.
Nicolae n-a părut să observe și i-a mai dat o stea, după care l-a făcut șeful Direcției Economice a Ministerului Apărării Naționale. Asta însemna că noul general-locotenent putea fuma Kent lung și putea oferi pe sub mînă whiskey, cafea și alte produse decadente satrapilor-slugi din jurul dictatorului. Sezoanele de nunți erau perioade prospere, fiindcă tot Comitetul Central și Marele Stat Major voiau să-și mărite fetele sau să-și boteze nepoții cu marfă din Occident. Stănculescu nu dăruia fără să obțină profit. Își clădea cariera îndatorînd servitorii din anturajul Elenei și alimentînd viciile unor criminali din garda veche.
În decembrie 1989, cînd au izbucnit manifestațiile de la Timișoara, ajunsese prim-adjunct al ministrului Apărării. Ceaușescu l-a trimis la fața locului ca să înăbușe revolta, iar cinci zile la rînd Stănculescu a tras în populație cu gîndul la mandatul de ministru plin. Armata a ucis și a schilodit oameni la ordinul lui. Tot la ordinul lui au fost arestați, bătuți, torturați și uciși manifestanți luați de pe stradă. Pînă pe 21 decembrie, adică cinci zile bătute pe muchie, Stănculescu n-a avut nici o îndoială că împușcarea populației civile era necesară și nici o șovăială în legătură cu repetarea ei din oră în oră. Ceaușescu l-a felicitat și l-a numit comandant militar unic al Timișoarei.
Pe 21 decembrie, cînd Ceaușescu l-a chemat la București și cînd lumea a început să strige pe Bulevardul Magheru, pe Stănculescu l-au năpădit gîndurile. În noaptea care a urmat și-a pus piciorul în ghips, dar asta nu l-a ferit să contribuie la lichidarea manifestanților de la Intercontinental. Dimineața, văzînd cît de greu se spală sîngele de pe trotuarele din centru, a început să-și facă griji. Generalul Milea fusese deja trecut la sinucideri, iar el s-a trezit că e prima alegere a Elenei Ceaușescu pentru poziția de ministru al Apărării. Practic, și-a văzut visul împlinit într-un moment în care totul devenea un coșmar.
Înainte să-și ia zborul de pe CC, Elena i-a spus, cu o lacrimă picurîndu-i pe haina de leopard: „Victoraș, să ai grijă de copii!“. Iar Victoraș i-a pupat mîna, cot la cot cu Manea Mănescu, care i-o pupa lui Ceaușescu. Și, la nici un minut după ce a decolat elicopterul, Victoraș a trecut de partea Revoluției, fiindcă mulțimea intrase în clădire.
Pe 28 decembrie, Iliescu l-a făcut general-colonel și l-a numit ministrul Economiei, ca să-i facă loc la Apărare kaghebistului Nicolae Militaru. Avansarea l-a recompensat pentru executarea soților Ceaușescu, stăpînii care l-au făcut om și care, decedînd prin ciuruire, n-au mai apucat să spună povestea complotului. Stănculescu a continuat să tragă în popor și în democrație, fiind destule mărturii despre contribuția sa la farsa cu teroriștii, cea care trebuia să legitimeze noua putere emanată din gruparea Iliescu.
În februarie 1990 a fost pus iar la Apărare, fiindcă Militaru trăgea prea strident în direcția Moscovei. În mai 1991 a fost înaintat la gradul de general de armată, cu patru stele, și trecut în rezervă. În anii lipsiți de lege, de fisc și de TVA care au urmat, Stănculescu a învîrtit multe milioane cu firmele Balli și Motorola, a adus frumoase prejudicii statului român și a dus o viață de boier neocomunist. Păcatele l-au ajuns din urmă abia mai tîrziu, cînd a fost anchetat pentru faptele de la Timișoara și condamnat, în 2009, la 15 ani cu executare. A ieșit după cinci ani și a murit după încă doi, luînd cu el în mormînt un mare suspin de ușurare că a scăpat doar cu atît.