Ce vreme e afară: să stai și să numeri securiștii.
Într-o lume cu piciorul pe cap, cu spitale duduind cum duduia înainte economia, aristocrația de centru-dreapta își găsește răgazul de-a vorbi despre securiști, de-a face recensământul lor, de-a le rosti numele șoptit la gura sobei, în timp ce pufăie din pipă. Gesturi extraterestre, discuții despre o puritate dovedită între timp atât de bolnavă, reflexe prostești de-a dreptul.
Și, stai, că nu am redescoperit doar securiștii, am redescoperit și teroriștii. Premierul îi aduce și pe ei în fața istoriei să mai dea o reprezentație – părem niște tâmpiți care scormonesc prin cutiile din podul țării.
Știm că de fiecare dată guvernările vin să facă reforme, să șteargă totul, s-o luăm de la capăt, să ne facem viitorul ăla frumos la care tot visăm. Și-o să tot visăm. De fiecare dată e o întoarcere la acel moment întemeietor al bucuriei noastre: momentul ’89. Se pare că ni-l însușim atât de mult încât riscăm, patologic, să ne mutăm cu totul acolo. O să tot reformăm, o să tot reinstaurăm Începutul cel pur până când o să ajungem să ne „mutăm“ mental acolo. Practic, ne creăm o captivitate.
Bineînțeles că e multă ipocrizie, că „războiul politic“ între niște rudimentari nu face decât să scoată la suprafață aceleași stereotipuri și gesturi care între timp nu mai au nici o legătură cu realitatea. Jocul stupid le-a devenit natură – cum ar spune mamaie: au făcut pe proștii și au rămas așa.
1.673 de vizualizări
