În 1991, poetul Eugen Suciu strălucea printre ceilalți poeți cu un Audi roșu, decapotabil, second hand. Mașina și-o luase cu banii de la o fundație franceză de întrajutorare culturală. Fundația așteptase vreo trei ani să-i dea ordinul “Bene merenti” și iată că marea ocazie s-a ivit, odată cu libertatea. Legenda spune că Suciu a ajuns la Paris, s-a uitat în jur, a strîmbat din nas, a luat banii, apoi s-a urcat în primul tren și s-a întors.
Cînd s-a întors, era un as al volanului. Unde era Suciu, era și un Audi roșu și viceversa. Nimeni nu-i putea ajunge la nas, nici măcar nenăscutul Gigi Becali. În 1991 ne-a reunit la Urziceni, unde aveam să iau ultimul meu premiu literar. Evenimentul a fost stropit non-stop cu vin. Canistrele, damigenele și clondirele se călcau pe bătături. Dar și primele sticle de whisky falsificat… În înghesuiala aia, era tare greu să deosebești beatul de treaz și viceversa. Libertatea ne ducea de nas pe rînd și ne îmbăta cu vînturi de libertate. Ce contează că avea să ne iasă pe nas, atunci inspiram cu nesaț…
Pe la unu dimineața, lui Paul Daian îi vine ideea să plece la mare, să prindă răsăritul. Daian avea un imens simț al răsăritului, dar, pe atunci, nimeni nu știa ce-i bîntuie prin tărtăcuță. Eram frați, ce mai conta? Amicul meu, Călin Angelescu, se prinde. Gata, mergem! Dar cine are mașină? Cine conduce?
– Eu, răspunde dîrz, în miez de noapte urziceană, Eugen Suciu. (Eugen nu se-ncurcase cu vinul, el era cu tăria.) Lumea s-a uitat lung la el, dar cine știa ce știa a marșat.
Că-i tîrziu, că nu-i lumină, că e toamnă… Nimic nu i-a putut întoarce din drum. S-au instalat în (deja) celebrul Audi roșu și au plecat la drum. Dar n-au învins. S-au proptit, cu suta la oră, într-o curbă, în sătulețul Bucu, într-o vie. Cînd au ieșit din mașină, sprijinindu-se de te miri ce, săteanul păgubit le-a zis:
– Bine c-am tăiat copacul. Vai de viișoară!
La postul de poliție, vin și întrebările de rigoare. „Ați băut?” Tustrei se privesc cu ochii mari și, clătinîndu-se, zic într-un glas: „Nu! Noi sîntem poeți!”. Polițistul scoate oftînd o fiolă și i-o dă lui Eugen. Știind că-l așteaptă suspendarea, închisoarea sau moartea, Eugen își umflă obrajii, prefăcîndu-se că suflă. Din cauza efortului, scapă printre buci un vînt… Tăcere. Tăcere încordată. Polițistul, fost milițian, se uită-n tavan.
– Te-ai bășit! – a tunat în clipa aia, vesel nevoie mare și bălăngănindu-se, Paul Daian, arătîndu-l cu degetul pe Eugen. Era o tăcere s-o tai cu cuțitul, iar dacă muștele ar fi trăit în acel anotimp, ar fi căzut din zbor, cu capetele secerate.
Polițistul a înghițit în sec și a plecat, rușinat, ochii-n hîrtii. Voinicii au ieșit și s-au dus la somn. A fost un somn bun, care a durat pînă la prînz și a făcut din moartea care dădea tîrcoale un pretext.
Rîdem și azi, deși rîdem mînzește!
