Cu 14 ani în urmă, l-am vizitat acasă pe Neagu Djuvara, să-i iau un interviu. Pe atunci, bătrînul istoric locuia cu chirie la etajul unei vile dintre cele ce mai rămăseseră în centru, din vechiul București. Domnul Djuvara mă aștepta oarecum curios. Îi spusesem, la telefon, că am 15% sînge armânesc și că mă înrudeam cu răpoatul negustor Bragadiru.
Îi mai luasem două interviuri, la telefon, cu trei ani înainte, pentru Radio Europa Liberă. Primul cînd regele Carol al II-lea fusese înmormîntat la Curtea de Argeș, iar celălalt ca să-l întreb cum se petrecea Crăciunul în familii, între războaie. Pînă să ajung la el acasă mi-am verificat de mai multe ori reportofonul și tonul pe care urma să-i pun întrebările. Îl văzusem pînă atunci pe Neagu Djuvara în cîteva împrejurări publice, dar nu credeam că și el mă văzuse pe mine. Dar mai ales mă temeam că omul care avea atunci aproape 90 de ani nu mai avea răbdare să răspundă la un interviu. Ca să ajung la el în apartament, m-am suit pe o scară abruptă, în formă de melc.Neagu Djuvara m-a sfătuit de sus să am grijă cu treptele.
Cînd am ajuns la el, m-a invitat pe o canapea, în timp ce el s-a așezat pe un scaun. Adevărul e că nu mai exista alt scaun în încăpere. Musafirul, adică eu, trebuia să se simtă cît mai bine în casa gazdei. În loc să-l întreb eu de una-alta, Neagu Djuvara m-a întrebat cum eram eu rudă cu negustorul Bragadiru și de unde mi se trăgea rudenia cu Ghenadie Petrescu, mitropolitul. Nu prea știam, încît Neagu Djuvara m-a lămurit, ca istoric ce era, de unde mi se trăgeau aceste înrudiri.
Așa că pînă să pornesc reportofonul, bătrînul istoric mai că nu-mi spusese și cîți dinți aveam în gură, explicîndu-mi de unde mă trăgeam și ce eram eu ca urmaș al acestor rubedeneii. Mă dusesem la el să-l întreb cum se schimbase limba română pe care o știa, pînă să plece din țară, în anii ’40. Nu știa, n-avea sensibilități lingvistice, dar sesizase că România ajunsese țara lui „Ce p… mea!”, expresie pe care o foloseau în public nu numai masculii de toate vîrstele, ci chiar și femeile tinere, studioase. Asta nu înțelegea Neagu Djuvara. Că bărbații își invocă „obiectul”, ca pe un soi de martor al bărbăției lor, asta ar fi de înțeles, dar ca fetele să se agațe de ceea ce n-au, ca și cum ar fi suferit o operație de schimbare de sex, asta i se părea prea de tot. Ce se întîmpla în țara asta, domnule?! La plecare, Neagu Djuvara a coborît înaintea mea prin melcul scării, ca să-mi deschidă ușa. Era de o sprinteneală miraculoasă pentru vîrsta lui, dar la despărțire mi-a mărturisit că pe dinăuntru se simțea ca la 40 de ani, hai să zicem 50, nu mai mult.