După modelul specialiştilor în brînză, care, luînd produsul între deşte şi măsurîndu-i orificiile cu şublerul, îl amuşinează îndelung şi îl plimbă prin cerul gurii pînă deduc, cu un aer filozofic, cam ce floricele a păscut vaca şi cam cîte clase a absolvit văcarul, au apărut şi la noi specialiştii în revoluţia română, care trăiesc ca viermii din brînza lui ’89.
Principalul lor obiect de studiu şi admiraţie e cadavrul lui nea Nicu, pe care îl dezgroapă la doi ani o dată, plimbîndu-i sfintele moaşte prin studiourile televiziunilor bine garnisite cu un alai de bocitoare de la mănăstirea Secu. Spre a fi stufatul mai gras şi cu măduvă brâncovenească, nu-s uitaţi nici coconii martiri Nicuşor şi Zoe, de ale căror virtuţi, rar întîlnite pe aceste meleaguri, dau sama preacuvioase amante părăginite şi logodnici pudraţi cu naftalina Comitetului Central al UTC.
Performanţa de a se bîlbîi pe mai multe canale de televiziune deodată, după ce o viaţă întreagă s-a chinuit numai pe unul, şi ăla parţial color, îi dă dreptul marelui luptător cu gramatica limbii române să-şi revendice tarlalili de realizări pe care le-a pierdut după ’89 în Cartea de Istorie a României: dărîmarea a 47 de biserici în polemica de peste veacuri cu Ştefan cel Mare, înfăptuirea colectivizării cu pistolul în mînă şi trimiterea la Canal a ţăranilor desculţi ce îi depăşeau numeric, la Periprava, pe exploatatorii încălţaţi ai regimului burghezo-moşieresc, reinventarea pîinii pe cartelă la sfîrşitul secolului XX, controlul ginecologic întru depistarea viitorilor şoimi ai patriei pitulaţi în burta tovarăşelor noastre de muncă, băgarea în beznă a României după nouă seara, inventarea paltonului peste pijama, a mîinii lungi a Securităţii şi a minciunii cu picioare scurte.
Nu insist, că lista-i prea bogată. Fiindcă la şcoala bătrînilor mîncători de căcat s-a oploşit şi un flăcău pofiticios ieşit de sub mantaua istoricului militar Alex Mihai Stoenescu, reproduc un pamflet mai vechi, ca să-i ţină de foame:
Un bou
Dacă regimul Ceauşescu ar fi supravieţuit pînă în zilele noastre, probabil că istoricul militar Alex Mihai Stoenescu ar fi fost unul dintre nenumăraţii besencizme responsabili cu distribuitul ciorbei oficiale, cu polonicul, prin cazărmi.
Revolta din Decembrie i-a dat însă şansa acestui autor submediocru să devină băiatul de casă al unor generali ceauşişti, cărora le-a băgat uniformele pătate de sînge la etuvă, ca să le întindă apoi fără ruşine la uscat în văzul lumii, curăţele şi apretate cu propria-i salivă.
Încurajat de noua limbă de lemn anticomunistă, prin care muţii de dinainte de ’89 au devenit de-a dreptul guralivi ca membri ai societăţii civile, acea revoltă populară poreclită ba puci, ba lovitură de stat, ba loviluţie se transformă sub pana istoricului de ocazie într-o superbă şi perfectă „intervenţie sovietică“.
Toate inepţiile şleampăte debitate de femeia cu bascheţi şi mustăţi Angela Băcescu în anii ’90 în revistele Europa şi România Mare sînt preluate cu morgă ştiinţifică de Alex Mihai Stoenescu într-un op închinat mănăstirii Secu şi vajnicilor ei slujitori cu petliţe albastre.
Ideea care se prelinge ca un fir de urină pe cracul lăbărţat al acestei cărţi e una şi bună: românii cumsecade ar fi stat liniştiţi pe locurili lor, dacă nişte „agenţi provocatori basarabeni, vorbind româneşte cu accent“, nu i-ar fi înţepat în fese, la marea adunare populară, cu diverse sule de cizmărie şi beţe de steag ascuţite la capăt. Datorită acelor dureri de popou s-ar fi declanşat în Piaţa Palatului strigătele blîndului nostru popor.
Toate oraşele României ar fi fost împînzite în acele zile de „comandouri formate din luptători basarabeni retraşi de pe frontul din Afganistan şi de membri ai trupelor speciale dirijate de ofiţeri sovietici“. Probabil că drăguţele formaţii patriotice, poreclite de noi capra cu trei iezi, ce patrulau pe străzile pustii ale Bucureştiului şi care te legitimau după ora nouă seara, erau plecate la păscut cînd acei străini au scrijelit pe ziduri lozinca „Jos Ciauşescu“, cu „e“ din „i“, adicătelea cu accent basarabenesc.
Aşa se explică slaba aderenţă a populaţiei la instigările turiştilor provocatori, pentru că după ce caligrafiaserăm atît de corect, de-a lungul anilor, sloganul „Trăiască Nicolae Ceauşescu“ nu suportam atunci greşelile de ortografie ale veneticilor. Citez din acest Grigore după Ureche: „La Timişoara, în zilele de 15 şi 16 decembrie, mişcarea revoluţionară a fost extrem de slabă, atît numeric cît şi politic, populaţia nu s-a raliat, muncitorimea nu a reacţionat, studenţii au refuzat să participe“.
Nu mai insist asupra unor pasaje mirobolante, gîndite parcă de mintea odihnită a lui Postelnicu, fiindcă mi-e pur şi simplu greaţă. Spre deosebire de specialiştii în mătreaţă sau bătături, specialiştii în istorie nu riscă să fie luaţi la goană de pacienţii trataţi şarlataneşte, cărora le-a căzut părul datorită loţiunii miraculoase sau li s-au inflamat şi mai tare gîlmele. Din păcate, pe acest găinar cu aere de savant, ce se nutreşte de cîţiva ani buni din măgarul mort al revoluţiei române răscrăcărîndu-se liniştit pe la tot soiul de emisiuni televizate şi prin paginile ziarelor, nimeni nu îndrăzneşte să-l uşuie şi să-l trimită la deratizare, fiindcă e un lucru cunoscut că insectele de pe un cadavru sar cu plăcere în blana necrofagului.
Viţelul Cartianu, încăpuşat de „surse“, a afirmat zilele trecute că, după ce am publicat în martie 1989 interviul din Libération în care îl făceam pe Ceauşescu muci, drept recompensă, în loc să mă aresteze la domiciliu, Bibicul m-ar fi expediat în excursie la Moscova să pregătesc puciul şi să-l trimit, bine-mersi, pe lumea cealaltă.
Păi, să nu-i dai Viţelului care paşte cu atîta seninătate printre baligile uscate ale Boului o joardă pe spinare?