Vitezomanul Gică și-a luat pedeapsă mică

Condamările din Dosarul Transferurilor au acaparat atât de mult atenția românilor, încât de marți încoace Rusia putea să disloce lejer trupe în Moldova și Dobrogea fără ca nimeni să observe. Invadatorii ar fi fost primiți cu ostilitate doar dacă se declarau împotriva grațierii lui Gică Popescu. Caz în care li s-ar fi spus probabil că nu sunt români adevărați.

Ce a uimit la început pe toată lumea au fost cele zece zile din coada pedepsei de trei ani și o lună pe care a primit-o fostul căpitan al Naționalei. Pedeapsa asta cu zecimale seamănă cu strategia vânzătoarelor de la magazinele de cartier, care, neavând să dea rest, îți umplu buzunarul cu gumă de mestecat. Popescu se așteaptă, probabil, ca judecătorii să-l anunțe că trebuie să stea mai mult în pușcărie, pentru că n-au să-i dea restul la trei ani și două luni. Dar îi pot da în schimb niște gumă de mestecat.

Apoi, nimeni nu se aștepta ca Popescu să fie condamnat cu executare. Iar surpriza a fost atât de mare că unii aproape au folosit-o ca argument pentru grațiere.

Valeriu Zgonea, de exemplu, a amintit că există cazuri speciale în care se impune grațierea: ”O mamă cu mulți copii, un bătrân de 80 de ani, Gică Popescu”. Dintre condamnații din Dosarul Transferurilor, e evident că Gică Popescu se încadrează perfect în a treia categorie de maximă urgență umanitară.

Mai pragmatic, Cartianu știe că, din punct de vedere juridic, poporul român e cu mâinile legate, și apelează la singurul om care poate să-l ajute. El îi scrie președintelui cu naivitatea cu care deplângea acum ceva timp împușcarea tigroaicei de la Zoo Sibiu. La cât patos pune în scrisoarea aia, Cartianu crede, probabil, că Gică Popescu e un pui de pisică pe care stăpânul vrea să-l bage într-un sac și să-l ducă pe câmp.

Există, acolo, un sentiment al urgenței, ideea că s-ar putea ca peste o săptămână să fie prea târziu: ”Domnule Președinte, grațiați-l pe Gică Popescu! Și faceți-o cât de repede vă permite legea, pentru că orice zi petrecută în spatele gratiilor este, deopotrivă, umilitoare pentru el și dureroasă pentru milioane de oameni care i-au admirat performanțele și conduita sportivă”. Mi-i și imaginez pe românii care stau chirciți goi într-un colț, sub duș, din cauză că se simt umiliți de condamnarea lui Gică. E genul de mesaj care mergea poate în România aia nefericită a anilor ’90, când oamenii se mulțumeau să trăiască indirect prin jucătorii Naționalei și să se bucure, de la distanță, de realizările lor personale. Între timp, a început să bată la ochi ideea că simbolurile noastre naționale vin din anturajul lui Giovani Becali, omul care biciuia jurnaliști în direct cu lavaliera.

Și mai e reacția lui Lucescu, la care găsești, într-o singură frază, tot ce e greșit în argumentele pro-grațiere. Nu e corect, spune el, ca inculpații să fie judecați de femei care nu știu nimic despre fotbal. Ideea e că toată povestea cu evaziunea fiscală capătă alt sens dacă, în același timp, te gândești ce e ofsaidul.