Istorie intelectuală și filosofie franceză contemporanăsună greu și grav, dar e ceea ce mai gîndește lumea. Hai să ieșim din cercul vicios al României ideilor mici, cu profesorul Vlad Alexandrescu.
Reporter: Intelectualii au eșuat pînă-n ‘89. Mai are curaj intelectualul să gîndească despre societate?
Vlad Alexandrescu: Eu cred că pînă-n ’89intelectualii au cîștigat sistematic. Valorile întruchipate și apărate de ei, uneori în familie, alteori în samizdat sau în spațiul semi-public, controlat cum era, au triumfat. Comunismul și dictatura s-au prăbușit ca un castel de cărți de joc. Propaganda s-a dezumflat. Abia după ’89 sîntem amenințați să eșuăm, cînd nu ne mai stăpînim spațiul propriu. Cochetăria cu meschinele interese politice, renunțarea la valorile fundamentale, neputința de a fi generoși și simpli („înțelepți ca șerpii și curați ca porumbeii“) ne pîndesc la tot pasul.
Rep.: Care-s ideile noi de dezbatere astăzi?
V.A.: O nouă înțelegere a istoriei, ca rezervor nesecat de duh și de forme, de imagini și de idei, care ne îngăduie să existăm ca ființe gînditoare și creative, într-un dialog continuu cu mințile cele mai interesante din istoria culturii. Ne întoarcem la intuițiile lui Aby Warburg, dezvoltate în studiile sale despre Renaștere, care vedeau în supraviețuirea temelor antice un soi de duhuri care bîntuie în continuare imaginarul european și care i se impun artistului (Botticelli, de pildă) cu violența unui strigoi.
Rep.: De ce nu se maturizează spațiul public romînesc?
V.A.: Este tot mai mult nevoie de mediatori intelectuali, oameni care să fie pe drumul între specialitățile academice de performanță și opinia publicului cultivat. Ne lipsesc încercări de anvergură care să situeze rezultatele remarcabile ale cercetării romînești în perspectiva istorică a dezvoltării culturii noastre, o cultură mică, dar cu multe apetențe. Intelectualul român are pretenția că e genial, dar nu înțelege istoricitatea, faptul că este parte a unei deveniri. A marca spațiul public nu înseamnă a fluiera ca pe stadion, ci a articula clar și pertinent o idee, fără a te simți neliniștit că n-a fost auzită. Puțină distanță nu strică!
Rep.: Luați o idee personală și încercați s-o dezvoltați.
V.A.:Regenerarea morală prin știință este o idee care traversează modernitatea încă de la Manifestele Rozicruciene și de la Noua Atlantidă a lui Francis Bacon. Astăzi avem în continuare nevoie de un program de cercetare care să ne ducă la înțelegerea rostului cunoașterii. Atelierul acestei idei este încercarea de a o surprinde în avatarurile ei istorice din secolul al XVII-lea pînă la noi. Ea poate fi urmărită în utopiile, în scrierile de filosofie politică și în teologiile modernității, care, neîmpăcată, caută în continuare generozitatea și simplitatea.
Rep.: Cum vedeți nașterea lumii? Cum a fost creată lumea? De ce?
V.A.: Sînt două abordări posibile. Una crede că lumea are sens, și cealaltă, că nu are, că este o alcătuire întîmplătoare și oarbă. Eu sînt convins că prima abordare este cea justă. Ea presupune ideea creației ordonate și cu finalitate. Nu cred însă că finalitatea creației poate fi cunoscută, cel puțin nu în stadiul în care ne aflăm. Ce poate fi însă reconstruit la tot pasul este sensul ei, care se vădește, parcimonios, în efortul, uneori chinuitor, de căutare și de cercetare a raționalității faptelor și întîmplărilor din jurul nostru. Trăim într-un labirint al urmelor sensului, în care, asemenea lui Tezeu, omul are nevoie de un fir al credinței (sau al iubirii) pentru a învinge Minotaurul propriilor sale angoase.