Tudor Vladimirescu vorbea germana, greaca, o rupea bine pe rusește și putea înjura perfect în turcă. Limba română o vorbea scurt și răstit, fiindcă o folosea doar cînd asmuțea pandurii pe nemți, pe greci, pe ruși sau pe turci.
Era un bărbat înalt, frumos și vînjos, obișnuit cu armele și cu citatele din Homer, care putea să nimerească din goana calului data nașterii lui Ștefan cel Mare și să rezolve cu mîinile goale o adunare de patru cifre. Era un cîrciumar educat și dîrz, un negustor înstărit, bun de gură și bătăuș, pe care oltenii îl îndrăgeau pentru felul cum îi venea uniforma de pandur.
În 1814 petrece șase luni la Viena, unde gustă nu doar din berea nefiltrată, ci și din briza revoluționară ce juca în zulufii burgheziei austriece. Ideea domnului pămîntean, drepturile stărilor, alungarea cotropitorului turc și jefuirea boierilor au încolțit în mintea-i ageră așa cum aveau să încolțească ghioceii, șapte ani mai tîrziu, pe mormîntul său necunoscut.
Pe drumul de întoarcere de la Viena la Craiova, un drum mai periculos ca expediția lui Magellan în insula antropofagilor, un drum pe care călătorii puteau dispărea în noroaie dacă nu apucau să fie mîncați de lupi sau prădați de tîlhari, Tudor Vladimirescu a înțeles că Oltenia are nevoie de civilizație și de niște panduri hotărîți.
Cînd, într-un tîrziu, a răzbătut prin nămeții și zoile acelei ierni, Tudor și-a găsit ograda plină de turci. Garnizoana otomană din Ada Kaleh ieșise din bîrlog după pradă și pusese pe foc turmele de pe malul românesc cu tot cu gospodării. Doljul, Gorjul și Mehedințiul plîngeau pe ruinele pătulelor arse și se pregăteau să recolteze scoarță de copac pentru masa de Crăciun.
Moșia din Cerneți, unde Tudor își grămădise agoniseala, fumega ca narghileaua unui pașă. Cîrciuma, turmele, hambarele, șuncile puse la afumat, slănina, cîrnații, funiile de usturoi, putinile cu brînză, pînă și gutuile lăsate în ferestre ca să mai acopere din putoarea traiului la țară, toate dispăruseră. Nici copilele care aveau în grijă toate aceste comori ale trudei țărănești nu erau de găsit.
Tudor Vladimirescu a jurat atunci să nu mai îngăduie asemenea silnicii în Țara Românească. A început să-i antreneze pe panduri, să-i întărîte pe țărani și să întrețină, în așteptarea revoluției, o atmosferă nervoasă, gata să producă istorie. Uneori, pandurii își omorau timpul răpind cîte un negustor turc de pe malul drept al Dunării, alteori sugrumînd un boier oltean de pe malul ei stîng. Dar șase ani, pînă în 1821, nu trec ușor.
Tudor Vladimirescu nu avea liniște. Umbla înfășurat în gînduri, cu acel burlan negru pe cap, și privea în zare, de unde trebuia să dea năvală momentul propice.